Apolon Pitianul

 

Febus Apolon șezu cît șezu la locul său de naștere, în insula Delos din mijlocul mărilor. Pe tot anul se adunau acolo strănepoții bătrînului Ion, ca să-i facă jocuri și sărbări dinaintea templului său. Dar cînd crescu mai mare și se întări, tînărul zeu cu părul de foc se simți pornit a străbate lumea și a o limpezi de iesmele întunericului.
Luînd cu sine lira lui de aur, pe care îi plăcea a cînta, el mai întîi sosi la pragul Olimpului, unde sta Zevs, în mărirea lui, înconjurat de ceilalți zei nemuritori; acolo se puse a cînta și toți îl ascultară, uimiți de plăcere. Nouă fete ale lui Zevs, toate meștere cîntărețe, Muzele, se apucară și ele a cînta cu viers dulce fericirile fără de seamăn ale zeilor nemuritori, și apoi nevoile și necazurile bieților oameni muritori, cari cu nici un chip nu pot scăpa nici de bătrînețe, nici de moarte.
Atunci celelalte zîne și zeițe ale Olimpului, Orele blajine, Haritele pline de daruri, Ebe și Armonia, dezmierdătoarea Afrodită și voinica Artemis, sora lui Apolon, se prinseră în horă și printre ele se amestecară zeieștii flăcăi, Ares cel viteaz și Ermes, carele ucise pe negrul balaur Argos, cel cu o sută de ochi. Astfel se petrecea timpul în Olimp, cu jocuri frumos rînduite, cu cîntări frumos măsurate; iar Zevs, în a lui mărire, se bucura din suflet de așa mîndre sărbători.
Lui Apolon însă îi ardea mai cu seamă de a folosi pe muritori cu virtutea sa și de a-și alege pe uscat un lăcaș statornic, de unde să răspîndească printre oameni lumina prevestitoare a oracolelor sale.
El se coborî de pre Olimp în țara Pieriei, la cetatea Iolcos și pre cîmpia Lelantei din insula Eubei; dar nicăieri, pe acolo, nu găsi loc potrivit pentru templul său. Apoi străbătu apele sărate ale Euripului și, trecînd prin Micalesa și prin grasele pășuni ale Teumesei, ajunse pe locul unde avea să fie Teba, cetatea cea sfințită; dar nici aci nu voi să se oprească, fiindcă oamenii nu pătrunsese încă în aceste locuri; nu erau nici căi, nici poteci, ci numai codri sălbatici.
El își urmă calea tot înainte; află pe drum dumbrava Onchestei, unde pășteau ergheliile de cai ale lui Posidon; trecu pîrîul limpede al Kefisului și, lăsînd în urmă-i mîndra cetate Ocalea, se opri în cîmpiile Aliartei, tocmai lîngă fîntînă Telfusei. Acolo îi veni gîndul a-și clădi un templu, căci locul era plăcut și înzestrat cu de toate; deci el vorbi într-astfel către fîntînă: «O, Telfuso, în vâlceaua ta cea plăcută îmi vine să-mi aleg șezătoare; aci vor veni oamenii de pretutindeni să ia povețe din oracolele mele și să-mi ceară ajutor la vreme de nevoie; iar tu vei fi vestită peste tot pămîntul, cînd mă vei avea pe mine de stăpîn și de oaspe.»
Dar Telfusei nu-i plăcea de fel să vază pe Apolon luînd în stăpînire vâlceaua ei și așternînd într-însa temeliile templului său. Ea îi vorbi atunci cu meșteșug și-i spuse așa: «la ascultă-mă și pe mine, o, Febus Apolone. Tu umbli să-ți faci aci lăcuință și nu te gîndești că într-acest loc nu vei afla niciodată răpaos. Cîmpia mea e largă; deci oamenii toți aci au să-și poarte luptele lor și, cu strigătele lor, cu zgomotoasele lor caruri, încurcîndu-și armăsarii și mularii, au să tulbure liniștea templului tău sfințit. Apoi chiar și în timpii de pace, turmele și cirezile vor veni mereu să se adape în apele mele și mugetele lor sălbatice vor strica armonia dulcilor tale cîntări. Du-te mai bine pînă la Crisa și alege-ți șezătoare în vreuna din văile adînci ale Parnasului; acolo oamenii vor merge mai bucuros să-ți aducă daruri din toate colțurile lumii.»
Apolo se încrezu Telfusei; trecu dincolo de țara Flegeilor și, suind răpede stîncile Parnasului, se opri la Crisa. Acolo, într-o vale adîncă, umbrită de piscuri prăpăstioase, el așeză temeliile templului său. Feciorii lui Ergin, meșterii Trofoniu și Agamede, aducînd de aiurea lucrători mulți, înălțară păreții tot cu lespezi lucioase de piatră.
Dar împrejmuirile acestui loc erau pustii, căci aproape de acolo, la gura unei fîntîni, trăia o iasmă sălbatică, un balaur uriaș, care prăda și bîntuia jur împrejur pe oameni și pe vitele lor.
Fiul pocit al Erei, cruntul uriaș Tifaon, crescuse la sînul său cel plin de cugete rele pe acel șarpe veninat și îi dase domnia peste acele aspre locuri.
Febus Apolon înfipse o săgeată în inima balaurului, carele căzu ia pămînt urlînd și zvîrcolindu-se; sîngele lui, scurgîndu-se pe năsip, făcu o mlaștină în care pînă în sfîrșit se nămoli și trupul lui puroios. Atunci Apolon îi strigă: «Piei aci, fiară turbată; putrezi-ți-ar trupul în această țărînă, pe care stîrvul tău o va îngrașă! De acum înainte tu nu vei mai chinui pe bieții muritori. Zilele ți s-au împlinit și nici Tifeu, cel cu suflarea veninoasă, nici urgisita Himeră, cu trei capete de fiară, nici alte iesme nu te vor mai scăpa; ci numai muceda țărînă și dogoreala soarelui vor putrezi aci rămășițele stîrvului tău.»
Astfel pieri balaurul și, într-adevăr, el putrezi chiar pe acel loc, carele, de pre limba oamenilor de acolo, se numi de atunci înainte Pito , adică putrejune; de aceea se dete și mîntuitorului Febus Apolon, la care oamenii se închinau în templul vestit din Parnas, numele de Apolon Pitianul.
De pre aceste fapte însă zeul Febus înțelese că Telfusa îl amăgise, căci ea nu-i spusese nimic nici despre balaur, nici despre firea aspră a locului. El se întoarse atunci către dînsa, plin de mînie, și-i vorbi așa: «Telfuso, nu ți se cădea ție să mă înșeli prin cuvinte prefăcute. Ai voit să aibi, singură, parte de aceste frumoase locuri. Să știi însă că nu va fi pre gîndul tău; voi curma izvorul apelor tale și numai eu voi rămînea mare și tare aci!»
Îndată rostogoli de pre munți cîteva stînci dasupra izvorului și apele încetară de a mai curge, iar vâlceaua stîrpită a Telfusei rămase pustie și părăsită, pe cînd, din potrivă, toate popoarele sărbau mărirea lui Apolon Pitianul, în templul său strălucit de la Crisa.