Aproapelui

 

De ce ași pune’n stihuri durerea mea adîncă?
De ce să cînt zadarnic din coardele de suflet?
Cînd știu că nu e nimeni durerea să ’nțeleagă,
Cînd știu că nu e nimeni cîntarea să o simtă.

Închide-voiu în craniu-mi gîndirile și ruga-mi,
În suflet încuia-voiu pornirea spre mai bine.
Ci singur cizela-voiu viata mea, de astăzi,
Și depărtat de oameni trăi-voiu eu, cu mine.

De va veni ’nainte-mi un sol dintre ai voștri
Ce va să mă încerce în crezul meu de tihnă,
Purta-l voiu prin grădina-mi cu spini și întuneric,
Și-l voiu lăsa în urmă el singur să se ’ntoarcă

Pe calea care duce spre lumea lui de tină.
Cu frații lui va rîde de visele-mi albastre,
De florile grădinii stropite cu visare,
Și rîde-vor cu toții de viața-mi solitară...

Dar într’o zi struni-voiu vioara mea din suflet,
Cu arcușul ironiei voiu rîde pe-un sicriu
În care la-o-laltă, zvîrlite-or sta de-apururi
Cadavrul omenirii și moaștele prostiei.