Apusul soarelui

Apusul soarelui de Nicolae Beldiceanu

În purpură și aur, apune sfântul soare,
El sărutări trimete la fiecare floare;
Apusul scânteiază de raze aurii,
Și apele albastre devin trandafirii.

Pe insula cu nuferi, pe trestie înaltă,
Se joacă două presuri, doi zburători de baltă;
Pe deasupra zboară, trec rațele în rând;
Nagâțul se rotește și țipă când și când.

Senin curat e cerul, abia vântul adie,
Iar trestia pe baltă se mișcă, se mlădie;
Furnică pe sub ape un șir de peștișori,
Apusul îi privește cu ochi scânteitori.

Din papura cea verde o broască verde sare,
Și pe oglinda apei se face un cerc mare, -
Și cercul mereu crește – apoi pe nesimțit
Dispare, pe un luciu de raze aurit.

Dar ce s-aud, ce glasuri, ce șoapte ies din baltă? -
Prin razele de soare deodată se arată
Doi faguri de viață, doi muguri iubitori,
Două copile albe, cu sân de albe flori.

Copilele frumoase, voioase, râzâtoare,
Volocul cel cu pește îl trag pe mal la soare,
Și apa oglindește albastre bucurii,
Ș-albastrul, forme albe, – copile serafii.

Cămeșele lor ude de sânuri stau lipite;
Sub alba țesătură se află tăinuite
Dulci forme de iubire, rotunde năluciri,
Comori de frumusețe, de albe fericiri.

Iar soarele pătrunde prin inul cel subțire,
La peptul care poartă fragi tineri de iubire;
El pune flori de aur pe sân copilelor,
Și călduros și dulce sărută ochii lor.