Arca lui Noe

 

Trăind în tulbure vremi și neștiind ce poate să aducă ziua de mîine, cum nu știa Noe înainte de a fi înștiințat printr-o misivă divină, am privit cu bunăvoință pe toți cei ce mă înconjoară, crezîndu-i pe toți de esență eternă, ca unii ce erau făptura lui Dumnezeu.

Toți semenii mei, după scripturile învățate, înfățișau însăși făptura și prototipul supremului creator, reflexul magicei lui oglinzi, gemenii uniformi ai aceluiași tipar; creatorul însă, în naivitatea lui primitivă, nu putea ști, nici bănui de teoriile viitoare, de adaptările ce fiecare dintre jucăriile fantaziei lui uriașe, măturate cu un gest plictisit de pe masa lui de sculptor în infinit, trebuiau să le îndure într-un mod fatal.

Cînd creezi și ai fantazie, cînd mîna ta ia la întîmplare aluatul inform pe care degetele îl modelează și asupra căruia puterea ta va sufla cu bunăvoință viața, nu e cu putință să nu te contrazici. Poate fi cineva sigur să creeze o operă perfectă, cînd multele forme îl cheamă, graba aceea care te mînă de a scoate din haos umbra, a tăia un contur și a-l trimite apoi ca să-ți faci loc pentru a tăia o altă bucată de umbră și a-i da drumul în univers ca să urmeze pe cealaltă, poți să fi sigur că-i va semăna ?

Migala, modelarea lentă și continuă, dezmierdarea mînei care alunecă, pipăiește, trece, ca să revie clin nou și să se încredințeze de conturul concretizat, cere liniște, închipuiește neputința, valorează uniformitatea, stigmatizează lipsa de fantazie, presupune oboseala cronică, și teama de a întinde mîna în nevăzut și de a scoate altă formă, în fața căreia va sta singur îngrozit, dar în fața căreia se va bucura veșnic ca de o nouă naștere, ca de o nouă germinație ajunsă, ca de o nouă eflorescență. Din toate creațiile acestea dibuite, din formele ce poate au păcătuit întrucâtva față de divinitate, din slăbiciunile și neajunsurile unora, din fragmentele perfecte și neasemuite ale altora, se va alcătui mîine prototipul, se va ajunge idealul, se va crea chintesența.

Supremul sculptor, printr-o idee prea mare de sine, dreaptă poate, ca un bun burghez, ce după o masă copioasă se joacă cu miezul de pîine rămas, cătînd să-și facă chipul lui, așa a făcut și el. Aluatul însă modelat și aruncat de pe fața albă de masă a căzut în noroaie și s-a murdărit, s-a îmbibat de tot ce întâmplarea a sporit cursul șuvoaielor în care a căzut și a ajuns de nerecunoscut.

Multele și diversele efigii ale celui ce simțea nevoia să creeze au umplut lumea și, date în lături de pe masa lui de sculptor ca să facă lor altora, au căzut și s-au rostogolit pretutindeni, căci aripi se vede că nu i-a venit în gînd să facă decît tîrziu, pentru anumiți privilegiați, ca să poată zbura și să nu cadă în noroaie.

Și așa fiind, într-o zi, cînd inspirația se vede că-l părăsise, s-a aplecat pe marginea ferestrei atelierului său, de unde începe abisul albastru, ca să vadă ce mai fac acei pe care îi alcătuise după prototipul divinei lui ființi.

Și albastra oglindă, nemărginita față senină pe care n-o încape nici o ramă, nu i-a mai trimis reflexul lui însuși, și multul bătrîn s-a văzut cu mirare deformat și întors de cum se răspîndise, schimbat la față și la suflet de cum voise să se perpetueze, cu totul altfel decît fărîmiturile căzute, decît marele aluat copt și rumenit la focul divinei lui inspirații.

Unul singur, ce parcă mai păstrase încă pecetea bizarei lui progenituri, îi mai atrase privirea, și atunci, într-un ciudat orgoliu sau poate din lene de creator, se hotărî să distrugă ceea ce crease și să păstreze numai ceea ce credea el că măcar pe departe mai păstrează întîiele însușiri cu care el le înzestrase.

Ca un biet poet însă, ce-și răsfoiește opera lui, voind să facă o selecție și nu se îndură, găsind ici o imagine fericită, colo o scăpărare ce-i mai amintește încă visurile lui juvenile, încordarea lui, viziunile fulgurante ce i-au trecut odată prin minte, slăbiciunile de visător orgolios, toate aplecările și simpatiile ce le-a avut, a început să se înduioșeze și nu s-a mai îndurat să distrugă, cum nu se îndură bietul bard să rupă o filă în care și-a concretizat un vis, o albă filă pentru care a cheltuit o neagră noapte inutilă.

Toată opera lui oricum vorbea, chezășuia de marele lui talent, de inspirațiile lui, păstra încă reflexul ființei lui divine și a o distruge singur însemna a se distruge pe el. Și o milă nesfîrșită atunci îl cuprinse, văzînd în orice semen un copil, denaturat poate, dar care totuși era un copil, și pe care dacă l-ar fi distrus ar fi însemnat să se distrugă pe el însuși.

O pildă era de ajuns, și atunci a hotărît să dea o pildă numai, să inventeze un sistem pedagogic, o represiune în masă, însărcinînd pe singurul pămîntean ce mai păstra caracteristica lui s-o aducă la îndeplinire.

Și astfel, Noe, întîiul armator al vremurilor, primi comanda unui titanic steamer ce avea să înfrunte surplusul imenselor rezervorii de lichiduri neîntrebuințate pe care le deținea cel înalt și cu care se hotărîse să dușeze patruzeci de zile și patruzeci de nopți biata omenire.

Un steamer însă, care să încapă reprezentantele tuturor specimenelor pe care le crease Dumnezeu, nu se face cu una, cu două, tot astfel după cum nu se face un Magnum etimologicum al unei nații de azi pe mîni.

Concesia luată, o sută de ani n-au mai contenit zgomotele de ciocane și gemetele de fierăstraie în șantierele practicului Noe, dar cum toate au un sfîrșit și centenarul se împlinise, armatorul trebui să-și scoată din docuri minunea în care avea să îmbarce multiplele dihănii ale marelui Barnum. Cu zgomot, pe grele șine povîrnite, cu albele pînze spînzurate pe o pădure de catarguri, ca un leviatan mirat în fața imensităților mișcătoare, jucăria de lemn, de funii, de macarale, uriașul leagăn îmbăiat în gudron și înfășurat în lanțuri, întîiul Ahasver ce avea să rătăcească, fără să poată arunca nici o ancoră în adîncuri, ciudata coajă de nucă ce avea să plutească peste un abis in voia valurilor și uraganurilor, primul vas-fantomă ce era menit să se coboare din creste în adîncuri, ca să se urce în cîrca altor creste, fără să mai poată întîlni nici o radă, nici un port, nici un golf prielnic, ce avea să umble necălăuzit de nici un far decît imensul ochi în care se strîng toate luminile, purtînd ca un steag lîngă proră alba barbă resfirată de vînturi, a bătrînului concesionar ; înfruntă, în sfîrșit, suprafața lichidă și porni fără busolă și fără harta în care stă zugrăvită roza vînturilor, la întîmplare, în voia lui Dumnezeu.

Un babei de glasuri urcă, un Volapük neînchipuit își amestecă sonoritățile, un Esperanto fără pereche trezi tăcerea înfricoșată ce predomnește înaintea furtunilor. Ce avea să se întîmple cu ele, unde mergea acest norod select, prin ce întîmplare ciudată se găsise pe bordul aceluiași transatlantic multiplele ființe venite de la răsărit și din apus, trăite în galbenul nisipurilor ori în negrele păduri virgine, în înaltul necuprinsului și albastrului eter ?

Dedesubt, imensa căldare își fierbea lichidul în clocote, clăbuci ca deasupra unui uncrop forfoteau ridicîndu-se, tulburi și nisipoase valuri se ridicau răspîndindu-și spuma lor murdară, voind să arate parcă ce negre sedimente fierb la fund ; iar de sus, de sub imensul coviltir boltit, tot ceea ce supsese gura arsă de sete a lacomului soare, ca după o mare indigestie, recădeau din nou în cascadă, curgea ca din orificiul unui uriaș ce ar fi băut nemăsurat într-un ospăț, proptit pe arcadele cerului, și se revărsa tumultuos ca din prisosul unui roman ce și-ar fi pus degetul în fundul gîtlejului aplecat pe vomitoriu, grăbit și gelos de cei răzemați pe un cot pe circularele divane, care ospătau înainte, beți și cu ochii licăritori înălțați spre brațele molatec arcate ale sclavilor ce ridicau amfora ca să umple cupele pînă la vîrf, cu alba spumă ce-o da deopotrivă atît roșul de sînge, cît și galbănul de chilimbar al vinului îndelung adăpostit în umbra hrubelor.

Voios five-o-clock-ul de bestii porni, cu zîmbete albe de dinți ori cu sclipiri de simandicoase coarne, cu licăritoare stele aprinse în lumina unui fulger pe copite ori cu luminoase scîntei divine în ochi, ieșite din compartimentele lor și adunate pe punte ca niște voiajori ce stau să-și ia adio de la cei rămași pe țerm, porni alaiul de privilegiați.

Ce era această chintesență de bestii, ce reprezintă această somatoză închisă într-o cutie șubredă de lemn purtând marca aceluiași concesionar, spre care țel mergea internaționala aceasta ce nu putea fi pusă la același diapazon, ce era acest tamazlîc de ginte eteroclite, dinte și corn, copită și unghie, gură și ventuză, gheară și periferii catifelate, glas și răget, instinct și inteligență, candoare și brutalitate; cu ce văpseli era zugrăvit pavilionul lor alcătuit din penele ce purtau toate culorile curcubeielor și nuanțele tuturor blănurilor ?...

Ce era această chintesență de bestii urcate în șubreda cutie de lemn ? Voi răspunde că era însăși multipla ființă a creatorului manifestată sub diverse forme. Ce era acest tamazlîc eteroclit, alcătuit din dinte și corn, copită și unghie ? Voi spune că erau diversele manifestații ale aceleiași ființi care, oricît de perfectă ar fi, nu poate fi niciodată unitară. Spre care țel mergea internaționala aceasta ce nu putea fi pusă la același diapazon ? Vă voi mărturisi că nu știu nici eu, după cum nu știa nici acela care le crease.

Ele însă au supraviețuit și au acostat fericite. Negru semn de doliu, neagră zdreanță purtată de furtună a întins corbul plutind prin neguri și s-a tot dus, fără să se întoarne înapoi. Albe aripi imaculate a desfăcut porumbul, ca o năframă a fluturat prin răzvrătitul uragan, semn imaculat a stăruit o clipă între două abisuri, fulg sclipitor s-a făcut micșorat de depărtări, scînteie diafană a jucat, ca un pic de spumă zvîrlit de valuri deasupra uriașelor creste, ca prefăcut din nou scînteie, jucător pic de spumă, fluturătoare năframă și albă treflă de lumină, să reapară ducînd înflorita ramură de măslin ce anunță împăcarea.

Sub o imensă arcadă făcută din șapte culori, ca sub un uriaș tunel boltit în negrul întunerec al cerurilor, legănata arcă trecu în manifestațiile de bucurie ale ciudatului norod.

Cu răzvrătiri, cu șiretenii, cu iscusinți, cu ascunzișuri, cu multele lor porniri și cu inconștienta lor aplecare spre a se multiplica, cu toate variațiile ce se pot face la nesfîrșit asupra celor două eterne teme, ce se cheamă bun și rău, Dumnezeu coborî din nou pe pămînt cu vasta lui turmă de bestii și le lăsă să se multiplice și să reprezinte fața lui divină.

Ele au stăruit și s-au selecționat, s-au îndepărtat una de alta și s-au adaptat diferitelor medii, și-au stins lumina ochilor ca să nu mai vadă soarele, prefăcîndu-se cârtite și călătorind sub pămînt, și-au exagerat personalitatea ridicîndu-și gîtul deasupra arborilor și ascunzîndu-și numele lui Dumnezeu sub pseudonimul de girafă, s-au strîns în mușuroaie ori s-au răzlețit în pustiuri, au întins aripi să se înalțe în albastru ori s-au coborît în adîncurile nebănuite, aprinzîndu-și un far luminos deasupra orificiului veșnic căscat ca să înghită o pradă, s-au făcut mlădioase, șerpuitoare alge, ori monstruoase balene ce aruncă necontenite clisme văzduhului cînd li se urăște cu imensitatea infertilă a singurătăților în care trăiesc, meduze ce mai poartă în gelatinosul lor trup reflexul curcubeului primitiv, ramificată și tentaculară caracatiță i-a plăcut să fie, ori neagră sepie ce aruncă un nour de cerneală în limpezimile în care se reflectează cerul s-a transformat, precum și în ființa mea neliniștită și ciudată i-a plăcut să se manifeste, spre deznădejdea mulților mei semeni.

Sepie și pe mine m-ai făcut, o ! mult fantazistule creator, într-un nour de cerneală m-ai osîndit să trăiesc și să te reprezint pe tine cu o pată, cu un stigmat, cu o urmă, cu o nesfîrșită dîră de slove, de puncte și linii, de exclamații și întrebări pe oriunde trec m-ai făcut să-ți însămn calea.

Într-un strop de cerneală îți oglindești ființa ta în mine, într-un nesfîrșit ocean de hîrtie boțit și zbuciumat în valuri, făcut din creste ascuțite și din adîncuri umbrite de patimi m-ai osîndit să plutesc, spre o arcadă luminoasă făcută din șapte culori mi-ai făgăduit să trec cînd se va potoli uraganul care mă zbuciumă, și eu m-am supus ție...

Albă și șubredă arcă din virgine foi mi-am făcut, deasupra cărora mi-am înplîntat ca un catarg condeiul.

Neagră și întristată ca o funebră zdreanță de doliu pornească dar întristarea și îndoiala mea ca să caute un tărîm și să nu se mai întoarcă înapoi; alb și imaculat ca zăpada, precum a pornit porumbul, ieie-și zborul bietul meu suflet și întoarcă-se înapoi de va fi cu putință cu verdea ramură de măslin spre arca ce-o îmbarc acuma și scoate-o Ia un liman fericit...

Iar de nu se poate toate acestea și arca ce mi-am alcătuit-o ca să scap de naufragiu multele spețe create de tine, o, Doamne, ca un val obosit ce se sfarmă de țărm aruncă și volumul acesta și crede că cel ce e un reflex al tău și-a căutat de multe ori să ridiculizeze divina ta esență, nu se va întrista și, ca un alt copil răzvrătit ce l-ai creat într-un moment de demență, va repeta și el după pilda lui, neputînd să-și mai împace supușii asupra cărora era menit să împărătească : "După mine, potopul" !