Arhondaricul

 

Arhondaricul alb e un potir de nalbă,
În jurul meu deplin, de noapte, s-a închis —
Mi-e gândul un gândac în liniștea lui albă,
Gândac vrăjit de somn și amețit de vis.

Tăcerea, stea cu stea, pe mânăstire pică,
Smerite umbre lung se-nchină sub molizi.
Vezi, Sfântul Duh, porumb tăcut și plin de frică,
Se lasă alb din zbor pe pacea din firizi.

Și, miel prior, Isus, pe iarba moale, iată-l
Sugând nevinovat tot cerul din fântâni
Și lângă el, oprit din mers, Dumnezeu Tatăl,
Monah bătrân ținând o toacă mută-n mâni.

Tăcere... Pentru veci călugării muriră
Și clopotele turn s-au spânzurat de grinzi.
Tăcere — nici un râu în noapte nu respiră,
Tăcere — nici un psalm în suflet n-o să prinzi...

Dar un ciocan bătu, argint sfios, în toacă
Și sunetele vii — lungi pasări — au zburat
Prin clarul lunii nins pe pomi de promoroacă,
Rotind la nesfârșit pe-un cer nemăsurat.

Și au căzut, legând o minunată salbă,
Într-un arhondaric din schituri de povești,
Să poarte până-n zori, în horă lor cea albă,
Pe omul adăstat sub streșine cerești.