Artă și artă

 

Cu o luna înainte se afișase în oraș punerea în studiu a operei «Fata mamei Angot». La teatru se făcea o pregătire neobișnuită; toți lucrau cu tragere de inimă, fără preget, dela servitorul care ridică cortina până la directorul trupei de artiști. Reprezentația asta reînvia speranțe în bieții actori: chiriile neplătite, birturile cu mâncări pe datorie, lefurile neîncasate cu săptămânile, atâtea mizerii și nevoi erau amenințate să fie risipite la întâia izbândă a operetei. Pânzele de păiajeni, cari începuseră a lua în stăpânire lojile, erau rupte din colțurile unde fuseseră urzite cu atâta măiestrie; iar galeria, sub măturile servitorilor, se despovăra de straturile ei groase de praf. Doi zugravi-pictori redau culori unor copaci, ale căror frunze abia se mai cunoșteau, după niște pânze vechi.

Într’o sală largă și luminoasă, în care se aflau câteva scaune de paie, masa suflerului și un clavir, se făcea repetiția rolurilor.

Bărbați, femei, mai toți tineri, unii ținând în mână ochiuri de hârtie, pe cari erau scrise cupletele, alții răsfoind caiete, pe jumătate rupte, unde se află imprimată muzica libretului, își dau o silință nestăpânită de a învăță.

Șeful orhestrei, cu un rest de țigară în colțul gurii, întovărășia corul la clavir, iar cu piciorul și cu capul bătea tactul. Era un om înalt, slab, nervos, cu o figură obosită, pe care se vedeau urmele vițiurilor. Scandalurile lui prin cârciumi, pe stradă, cu femei și bețivi, erau îndestul de cunoscute, dar nimeni nu căuta să-l învinuească prea mult, din cauza talentului său muzical.

— Mi s’a adus berea? întrebă el pentru a doua oară.

Corul se opri; un servitor bătrân intră tocmai atunci, aducând o halbă cu bere spumoasă și limpede.

— Bravo, moșule... Să mai trăești încă o sută de ani!...

Șeful orhestrei bău jumătate din pahar, apoi se întoarse către servitor, care părea că așteaptă ceva.

— Bacșișul?... îl întrebă el, zâmbind; altă dată, acum sunt ușurel, moșule.

Servitorul răspunse :

— Vă foarte mulțumim, nu mă gândesc la asta; dar vreau să vă spun...

— Ce?

— ... că o coconiță vrea să vă vorbească; așteaptă afară.

— Sa poftească înăuntru.

— Am înțeles, domnule șef, și servitorul ieși.

Domnule șef — acesta era numele, cu care îi plăcea să fie numit, nume căruia el îi da o însemnătate exagerată. Să conduci o bandă de muzicanți!... Asta e mai mult decât a conduce o armată la răsboiu.

În momentul acela, ușa sălii fu deschisă încet, cu un fel de sfială, și o fată, simplu și sărăcăcios îmbrăcată, între 18—20 de ani, înaintă câțiva pași spre șeful orhestrei.

— A!... D-ta ești?...

— Bonjour... am venit...

Coriștii se uitau unii la alții, zâmbind: fata asta era de o stângăcie!... Desigur e dela mahala... Unde a pescuit-o șeful?

Noua venită se făcuse roșie și se uită spre vârful picioarelor. Șeful o întrerupse din vorbă:

— Știu pentru ce ați venit. Dar mai bine poftiți diseară la mine, vă voiu examina acolo, dacă aveți sau nu voce pentru teatru.

Fata se întoarse spre ușă, apoi, făcând o mișcare de nehotărîre, întrebă:

— La ce oră?

— La orice oră, diseară... A... fiți bună și spuneți-mi cum vă numiți?...

— V'am mai spus...

Câțiva râseră; șeful adaugă:

— Mi se pare, dar am uitat.

— Eliza...

— Și pronumele ?

— Smeureanu...

— Mersi, domnișoară; poftiți diseară, la mine, la orice oră.

Fata ieși. Râsul celorlalți izbucni din nou:

— Dar cine e gâscă asta ?

— Unde-ai găsit-o, domnule șef?

— Auzi!... Să-i examineze vocea!...

Șeful păstra o față serioasă:

— Pst!... tăcere, domnilor și luați seama la cupletul no. II

Repetiția reîncepea.

* * *

Seara, Eliza se afla în locuința șefului de orhestră. Era o fată, a cărei frumusețe aleasă părea că începe să se veștejească, să se treacă de timpuriu, din cauza unor suferinți mari pe cari i le ghiciai din ochii ei, din glasul ei. A cui era, de unde venia, nimeni nu-și da seama; avea aerul de a fi prea singură și străină în lume. I se păruse că are un glas frumos și se adresase către șeful orhestrei, ca s’o primească în cor. Între teatru și stradă alesese pe cel dintâiu, sperând să găsească un mijloc mai curat de a trăi. Va face artă — un cuvânt pe care ea nu-l înțelegea, dar căruia îi da un înțeles senin și frumos.

Șeful eră vesel, în ochi îi ardea o dorință, apăsa clapele clavirului cu un fel de nervozitate.

— Ia să vedem, domnișoară, zise el, puteți prinde nota asta?

S’auzi sol. Fata deschise gura, lăsându-i-se să se vadă dinții albi și mărunți...

— Așa...

— Nu așa; zi: soool...

— Sooool...

— Fals ... Știi scara?

— Puțin.

— Ia să te-auzim ...

— Do, re, mi, fa sol.... — și nu-și mai aduse aminte.

Șeful urmă:

— ... la, si, do ... do, si, la, sol, fa, mi, și vrei să te faci artistă?... Bravo!

Eliza îl încredința:

— Voiu învăța-o lesne... Dacă vreți sa vă cânt un cântec, să vedeți ce glas am ...

— Știi vreun cântec frumos ?

— Da.

Ah! ochi albaștri,
Frumoși ca cerul...

Ea începu să cânte tremurând glasul, dându-i o căldură sentimentală, naivă și puțin ridiculă. Glasul eră slab, nemelodios, dar nespus de înduioșetor — un glas de copilă cerșetoare, plângând pe stradă.

Șeful se sculă plictisit, se apropie de ea și vru s’o pue pe genuchi.

—Ia lasă glasul, drăguțo; n’ai talent... Și chiar dacă ai avea, cu arta mori de foame. Tu ai altă artă, mai bună, mai sigură: arta ta de femeie ...

Fata se depărtă de lângă el; în ochi i se ivi o expresie de frică și de întristare.

— Nu, domnule, n’am venit pentru asta. Sunt fata onestă, vroiu să rămân onestă.

— Onestă... și cu ghetele rupte... Bravo!

— Am glas; vă rog, ascultați-mă.

— N’ai glas, fetițo; cine ți-a băgat în cap prostia asta?... Ai tu altceva ...

El s’apropie din nou, voia s’o înduplece; altfel se temea de un scandal, fata putea să țipe și vecinii nu l-ar mai fi îngăduit în apropierea lor.

Fata pusese mâna pe cleampa ușii :

— Nu, domnule; lăsați-mă să plec... E păcat să mă nenorociți.

— Dar cadourile, dar rochiile cari o să ți le cumpăr?

— Vă mulțumesc, nu-mi trebuie. Un loc în teatru, dacă se poate.

— Asta nu se poate; n’ai glas.

— Să vă cânt altceva: «Nici noaptea nu mă lași în pace».

Șeful părea adâncit în neliniștea unei hotărîri brutale. Eliza se uita în ochii lui: erau schimbați, aprinși. Îi fu frică și folosindu-se de un moment, pe când se auziau glasuri într’o cameră de alături, deschise ușa și ieși.

Începuse să ningă rar și mărunt. Ea se opri în stradă; și cu capul aiurit, stăpânită încă de frică, porni fără să știe unde. Picături mari și fierbinți de lacrimi i se iviră în ochi; câteva căzură pe obraji și se sparseră pe buze.

Își iuți pașii. Câțiva trecători întoarseră capul către ea; un cerșetor, văzând-o că plânge, simți că ființa asta era mai nenorocită decât el.

Craiova, 1894.