Articole despre teatru

 

Teatrul italian ^[1]

Doi sergenți este, credem, piesa în care talentele comandorului Ernesto Rossi găsesc cea mai bună ocazie spre a se dezvolta și a ni se pune în vedere. Pentru aceea măestul a ales această piesă la reprezentația dată în beneficiul său.

Cele dintîi două acte sunt a admirabilă gradațiune de efecte^[2]; sublim de la început pînă la sfîrșit, jocul maestrului, la încheiare, ajunge la culme și ne răpește mințile. Mai presus decît momentul în care Luigi se repede în mare, ca trecînd înot să-și facă datoria și să moară, mai presus decît acest moment nu e decît entuziasmul publicului. Cununile cad la picioarele marelui actor, întregul public se rădică, teatrul se cutremură sub bravele^[3] pline de căldură; deodată, însă, de sus, din galerie, începe a cădea un pohoi de bucăți de hîrtie asupra oamenilor din parter.

Ce-o mai fi și asta?

Sunt versuri franțuzești, un sonet al d-lui Fr.Damé, tipărite, credem, cu cheltuiala autorului-poet.

N-ar fi fost, oare, mai bine ca, în loc de a fi scris acest stih, d.Fr.Damé să fi făcut scamă pentru răniți? iar în loc de a fi cheltuit pentru tipărirea lor să fi cumpărat cîteva sacale de apă rece și să le fi vărsat de sus asupra publicului entuziasmat?

Teatrul romînesc^[4]

Deschiderea stagiunii 1878-79

Dumineca trecută, 1 octombre, Asociația dramatică și-a deschis stagiunea cu reprezintația Fiica lui Tintoretto, melodramă în 5 acte.

Ca toate melodramele “de boulevard”, după cum se zice în termeni de teatru, și Fiica lui Tintoretto este un spectacol interesant, în care o intrigă încâlcită și presărată cu situații enigmatice ține loc de tot: patimi umflate câte vrei, dar la caractere să nu te aștepți, minuni închipuite destule, dar adevăr lumesc de loc. Eroii se nasc, trăiesc și mor, umblă, se mișcă, intră și ies, totdeuna ex machina^[5], fără altă noimă decât spre a sluji încâlcirii melodramatice. Un intrigant, cet puțin un om mârșav și spurcat (după fapte numai, că aminteri, după vorbele lui naive, se vede a fi băiat bun), încurcă și turbură fericirea și liniștea a o sumă de alte persoane cinstite, ori din ambiție, ori din dragoste, ori din “sfânta foame” a banilor, ori din cine știe ce altă netrebnică pornire, sau, și mai bine, din toate deodată, ca să fie melodramă și mai grozavă. Ba încă, mulți intriganți de melodramă, daca i-ai întreba la o adică, nici ei n-ar ști să spuie pentru ce fac atâtea mișelii și supără pe oamenii de treabă, buni-nevinovați; dar îi supără pentru că-i supără; aminteri, ce fel de melodramă ar fi aceea fără un “infam intrigant”? Intrigantul umblă ce umblă, patru acte d-a rândul, dar în sfârșit, în actul al cincilea, i se înfundă și lui; ori că-l ia și-l duc la poliție; ori că victimele lui chiar îl răpun; ori că se ucide el însuși de mustrarea cugetului; ori, dacă nu i se întâmplă una din astea, apoi trebuie neapărat să-i cază apoplexie sau tavanul în cap, pentru satisfacția, înaltei nobilimi și onor. public.

Acesta e calapodul literar pe care e turnată și Fiica lui Tintoretto, și în adevăr, în această melodramă, mișelul Arezzo , după ce a făcut atâtea ticăloșii, moare la sfârșit trăsnit de o încurcătură galopantă de intestine, și astfel se descurcă toată comedia.

Astfel dar, pentru deschiderea stagiunii unui mare teatru național, nouă ni se pare că alegerea unei bucăți de soiul cam rococo^[6] al melodramelor “de bulevard” nu este tocmai nemerită.

Traducția melodramei Fiica lui Tintoretto se datorește unei pene strălucite, ce nu pentru întâia oară păcătuiește numai de hatârul muzelor românești. (Vorba ceea: — El iubește muzele românești. — Dar muzele pe el? — Și el pe ele.) Și se poate zice într-adevăr că e o traducție minunată, de vreme ce traducătorul, anume d. Frideric Damé, nu știe, nu poate să știe românește.

Onor. comitet teatral are în frunte-i, ca director general, pe d. Ion Ghica, prezidentul Academiei Române, și în sânu-i, pe d. G. Sion, membru în aceeași Academie; nu mai pomenim și de mult iscusitul d. Pseudo-Ureche^[7], membru și în comitetul teatral, care se zice c-a părăsit jetul academic fiindcă, din nenorocire și din potrivă cu speranțele-i legitime, nu s-a dat premiul “Năsturel” operelor d-sale spurii^[8], tipărite ad-hoc. Prin urmare, de la acest onor. comitet teatral, bucățică ruptă din Academie, suntem în drept a cere puțin respect pentru limba românească. Întâiul teatru românesc din țară , cârmuit de membri din Academia românească, pe a cărui scenă se vorbește o limbă ce numai românească nu-i, e cam ciudat lucru, ce-i drept. Și de aceea nici nu putem crede că onor. Direcție generală a avut ceva în știre despre traducția minunată a d-lui Fr. Damé, cu care s-a deschis alaltăieri seara stagiunea teatrală.

Deschiderea unei stagiuni nu e tocmai un prilej pentru a se critica fiecare actor în parte, mai ales când toți sunt cunoscuți din trecut publicului. Însă o observație sau două, chiar de pe acum, întrucât priveste aceea ce în franțuzește se zice l’ensemble^[9], credem că și-ar găsi loc în această dare de seamă.

Este elementar într-un teatru că toți actorii trebuie să vorbească tot intr-un glas, adică să aibă cu toții un diapazon statornic. Duminecă seara multe scene s-au jucat așa încât părea că un actor vorbește din pimniță și altul din podul casei; iar când vorbeau mai mulți era și mai ciudat. La o întrebare șoptită, un actor poate răspunde într-un glas cât vrea de tare, însă nu într-un glas mai înalt sau mai adânc decât glasul căruia-i răspunde.

Apoi ar mai fi de dorit ca figuranții, coriștii și rolele de a doua și a treia mână să se arate ca făcând parte vie din comedia ce se înfățișează pe scenă; adică, la moartea vreunui erou, jalnici să fie, iar la nuntă, cheflii; și daca s-ar putea să nu mai stea drepți și la rând, soldățește, că doar disciplina dramatică se deosebește de cea de la cazarmă. Un erou zelos asudă în fața scenei în agonia ceasurilor din urmă; iar tovarășii lui de luptă, chip și seamă, pe cari el îi conjură cu limbă de moarte să-l răzbune și să scape patria de vrăjmași, voinicii lui, stă drepți la linie, fără să-l asculte, și se gândesc: unul, că s-apropie Sfântul Dumitru, altul, că n-are palton ori că s-a rupt ghetele, altul, că n-a plătit abonamentul la birt — fel de fel de nevoi, mă rog, cum are tot omul, măcar corist să fie. Toate aceste nevoi, însă, fiecare și le știe, și nu privesc de loc pe public, care ar dori să vază pe “tovarășii de luptă” ai eroului ce moare puțin mai mișcați de pierderea căpitanului lor.

Direcția de scenă ar trebui să se cam gândească la îndreptarea acestor cusururi înveterate în teatrul românesc.

Sfârșim, sperând că la locurile competente din teatrul românesc părerile criticei cinstite vor fi citite măcar cu aceeași luare-aminte cu care se citesc măgulirile și laudele banale, gratuite sau nu.

“Ruy Blas” ^[10]

Reprezentația marți 17 octombrie

Pe cine să lăudăm? cui să-i mulțumim pentru plăcerea la care am fost părtași în seara aceasta?

Locul întâi s-ar cuveni aceluia care a urzit ideea acestei reprezentațiuni și după îndelungată lucrare a ajuns să vază opera genialului poet francez vărsată în cea mai amăgitoare limbă românească. Măiestrul traducător nu și-a pus însă numele pe afiș; se vede că nu râvnește la cuvintele noastre de laudă; se vede ca e mulțumit de mulțumirea publicului; se vede că mai mult dorește să facă înainte de a zice: “Am făcut eu însumi!” Ne mărginim deci a-i dori noroc la alegere și spor la lucru.

Punem în locul întâi direcția teatrului, care a știut să puie scena română pe calea artei adevărate și să dovedească tutulor că, la urma urmelor, este cu putință ca și teatrul român să-și găsească public în capitala României. Nu vom uita pe aceia cari au stat de pază la altarul Thaliei române în timpul când toată lumea îl părăsise; nu vom trece cu vederea dreptul de vechime al acelor actori, ocărâți poate, care au stat la locul lor și atunci când aproape nimeni nu mai venea să-i asculte; nu vom micșora meritul acelora care, lipsiți de povață bine-voitoare și de sprijinul publicului, s-au jertfit pe sine din iubire pentru arta dramatică; nu vom uita, în sfârșit, nici pe aceia care au voit să facă mult bine, dar n-au izbutit decât a pregăti izbutirea urmașilor lor în lucrare: nu vorbim însă de cele petrecute, ci de cele ce se petrec; nu voim să dăm răsplată, ci ne bucurăm de succesul zilei de astăzi, și pentru aceea ne mărginim a lăuda punerea în scenă a tragediei Ruy Blas.

Ruy Blas însemneaza o nouă opocă în viața teatrului român. Lucrarea începută acum câțiva ani pentru regenerarea toatrului român, sprijinită de școala dramatică a d-lui Velescu^[11], ajunge în Ruy Blas la cel dintâi succes deplin. Întorcându-se după reprezentație acasă, chiar și pizmașul a trebuit să-și zică: “în sfârșit, bine”.

Tocmai “bine” nu a fost reprezentația tragediei Ruy Blas; a fost, însă, mai presus de așteptarea celor ce cunosc teatrul nostru.

Vedem, în sfârșit, o împărțire de roluri potrivită cu aplecările firești ale deosebiților actori; vedem actori care și-au învățat și studiat rolurile; vedem oameni care grăiesc în o limba frumoasă și rostesc cuvintele limpede și răspicat, încât auzul nu pierde un singur sunet; vedem, mai presus de toate, actori tineri, vestea unui viitor mângâicios.

Despre Iulian și Mateescu nu vom vorbi. Oricine îi știa mai presus de rolurile pe care le aveau în Ruy Blas, și nimeni nu se îndoia că vor da strălucire hainelor în care se îmbracă. Nu putem, însă, trece cu vederea că este un actor român făcut oarecum anume pentru rolul lui Don Guritano, atît de binecunoscutul Chicicovici, Hagiescu^[12]. Nu voim să zicem că Plagiescu juca mai bine ori mai rău decât Iulian; constatăm numai cu viuă părere de rău că el lipseșie din pleiada tinerilor actori ai capitalei. Pentru ce lipsește nu știm. Destul că această lipsă este o pierdere pentru public, pentru teatru și chiar pentru d. Hagiescu însuși: publicul capitalei a pierdut un actor pe care-l privea cu plăcere; teatrul a pierdut o putere prețioasă și partea de public ce-și avea pe Hagiescu de actor predilect; iară pentru d. Hagiescu nu este și nu poate să fie indiferent dacă joacă alăturea cu semenii săi ori cu alții.

Patru sunt care au fost în Ruy Blas mai presus de așteptarea publicului: d-șoara Vasilescu, d. Velescu și d. Petrescu, apoi d. Manolescu.

Un dar se părea că-i lipsește d-șoarei Vasilescu, întocmai ca d-lor Velescu și Petrescu^[13]: mlădioșia. Și în adevăr în actul II d-șoara Vasilescu abia putea să poarte rolul reginei, care, îndeosebi în acest act, e foarte greu, fiindcă nu e tocmai bine scris. În actul V ne-am încredințat, însă, că d-șoara Vasilescu este o actriță care știe să fie purtată de rolul ei fără să-și piarză stăpânirea de sine.

Tot astfel, d. Petrescu la început nu se mișca decât foarte anevoie, dar în actul al treilea și de aici înainte ne-a încredințat că sunt roluri pe care poate să le joace spre deplina mulțumire a privitorilor, și nu putem decât să ne bucurăm de progresul despre care a dat dovadă în rolul lui Salust.

Despre d. Velescu ce să mai zicem!? Toate sunt în lumea aceasta cu putință. Erau odată oameni care îl luau drept un actor imposibil: acum însă trebuie să ne închinăm cu toții înaintea unui succes adevărat. Don Cesar de la început până în sfârșit a ieșit de minune.

Dar greutatea întregei reprezentațiuni era așezată pe umerii unui tânăr cu o voce moale, simpatică și aproape copilărească. Ruy Blas! Ce are a face Ruy Blas cu această făptură atât de mlădioasă și oare-cum fragedă? Când intră în scenă, Manolescu ne face impresia unui băiat care voiește să poarte sarcina titanilor, și îl vedem parcă strivindu-se sub greutatea pe care o poartă.

E prea tânăr Manolescu pentru rolul unui om care, după ce a vânturat țara , se pune să reîntemeieze o împărăție surpată. S-ar putea face mai bătrân, dar vocea îl vinde; în zadar pune mustață groasă, căci tot flăcăiandru rămâne. Aceasta nu e vina actorului, e însă un lucru pe care nu trebuie să-l trecem cu vederea când judecăm despre efectul și valoarea jocului. Jocul, fie cât de frumos, dacă nu e tocmai potrivit, multora le pare greșit.

Niciodată nu s-a pomenit un actor român care să zică versurile atât de bine ca Manolescu și, dacă e vorba, pizmuim peOlănescu de mulțumirea pe care trebuie s-o fi avut auzindu-și versurile zise de Manolescu. Când Manolescu le zice, ele curg ca izvorul limpede, încât nu o silabă, nu un sunet, dar un hiat nu se pierde, și urechea rămâne amăgită de plăcuta înșirare a sunetelor. Astfel, când tirada lungă din actul al treilea se sfârșește, auzitorii constată cu părere de rău că a fost prea scurtă.

Gesturile și mimica d-lui Manolescu nu-i sunt mai prejos de avântul și claritatea dicțiunei. Fieștecare moment în parte e desăvârșit, ori cel puțin destul de aproape de desăvârșire.

Dar este un lucru pe care junele nosbru trebuie să-l învețe: stăpânirea de sine. Nu știe să menajeze efectele; o ia prea repede și cu prea mult zel de la început; își cheltuiește toate puterile înainte de vreme, și pentru aceea întregul joc face impresia unui lucru resfiraț și lipsit de unitate.

Ce frumos e începutul actului întâi! Pe la sfârșit, însă, el cade, și nu cade fiindcă actorul joacă în urmă cu mai puțin avânt, ci fiindcă își dăduse prea mult avânt la început. Începând de la actul al treilea, d. Manolescu își poartă apoi rolul cu măiestrie și îl duce, rădicându-se mereu, până în actul V, când pare obosit, și tocmai prin aceasta produce un efect puternic. Scena între regina, Salust și Ruy Blas este ceamai bine jucată dintre toate, și îndeosebi d. Manolescu în această scenă ni se dovedește de [sic] un actor cu talente extraordinare. Tocmai, însă, bunul cumpăt cu care îl vedem jucând în acest act dă întregei scene o deosebită înălțime estetică.

Legea artistului trebuie să fie stăpânirea asupra pasiunilor pe care le înfățișează.

Teatrul romînesc ^[14]

Societatea dramatică națională în anul acesta a mai căpătat în sânu-i o nouă societară de mina întâia, al cărui [sic] nume este destul de cunoscut publicului românesc, și care cu drept cuvânt, între toate femeile din Teatrul Național, se poate numi o artistă eminentă: voim a vorbi despre d-na R. Stavrescu, pe care în zilele astea publicul o va vedea pentru întâia oară în această stagiune. D-na R. Stavrescu se va arăta în Comediana, unul din rolele sale de predilecție. Celor ce au mai văzut pe artista română în acest rol este de prisos să le mai atragem atenția asupra afișului ce va anunța, precum aflăm, în curând întâia reprezentație a Comedianei. Celor ce n-au mai văzut-o ne credem datori a le atrage serios atenția, ca să nu scape acest spectacol din toate punctele de privire interesant. Comediana este o piesă în care cele mai frumoase sentimente, caracterele cele mai interesante, unele înalte, altele triviale, sunt cu mult meșteșug țesute ca să dea naștere la o acțiune foarte dramatică, plină de situații teatrale. D-na R. Stavrescu joacă rolul artistei. O altă societară, nu mai puțin simpatică publicului, d-na Sarandi, joacă rolul falsei artiste. E foarte interesantă împletirea acestor două existențe — una, reflexivă, plină de sentimente mari, și a cărei viață jumătate stă în domenul idealului;alta, ușoară, neroadă, plină de patimi comune, ai pentru care tot ce nu e realitate, tot ce nu-i pipăit nu are ființă. Opoziția acestor două caractere și situațiile dramatice ce se nasc din ciocnirea lor este resortul de căpetenie al acestei drame.

Marți, 21 n., va fi întâia reprezentație a Comedianei. Lângă numele unei artiste de atâta merit, cum este d-na R. Stavrescu, nu pot să treacă laudele banale cu cari cronicarii teatrali încarcă, prin anticipare, unele nume ce nu strălucesc decât numai prin lipsa de merit a celor ce le poartă. Meritul și adevăratul talent sunt mult mai presus de nevoia reclamei, și de aceea ne mărginim numai a anunța reprezentația de reintrare a artistei R. Stavrescu.

Note

1. În Timpul, 1878, 19 februarie, la rubrica „Cronica”, fără semnătură. În Opere, V, 1938, la Addenda, p.468.
2. În original: „afecte”
3. Strigătele de „bravo”
4. În Timpul, 1878, 6 octombrie, fără semnătură. În Opere, V, 1938, p.258.
5. În alt înțeles decât acela al expresiei deus ex machina; în sensul unei sforării dramatice.
6. Ciudat, straniu, lipsit de firesc.
7. Așa îl poreclise Eminescu pe istoricul V. Alexandrescu, care și-a adăugat numele marelui cronicar.
8. Alt epitet eminescian. Spuriu înseamnă în latinește: nelegiuit, bastard, fals, calp.
9. Nu se încetățenise la acea dată în limba noastră cuvântul ansamblu.
10. În Timpul, 1878, 20 octombrie, fără semnătură. În Opere, V, 1938, p.261.
11. Ștefan Vellescu, artist dramatic și profesor la conservator.
12. N. Hagiescu, actor comic, pe care autorul, ca director al Teatrului Național, în 1888, îl va angaja în trupa întâiei noastre scene.
13. În original Petreanu.
14. În Timpul, 1878, 12 noiembrie, fără semnătură. În Opere, V, 1938, p.470.