Asta vreu, dragul meu

 

­ Iubești scumpa mea frumoasă
Ghirlăndioara de-albe flori,
Ce-ncunună grațioasă
Buclele-mi ce-n vânturi zbor?

­ Nu, nu! Nu, nu!

­ Ce vrei dară, dragă, tu?
Poate roza cea tăcută
Care dulce se sărută
Cu fluturii râzători?

­ Ba nu, nu: cununa-n laur,
Cinsă-n aur, aur, aur,
Atunci este un tezaur:

Asta vreu,
Dragul meu!

­ Iubești, dulce drăgulină,
Doina mea de tainic dor
Ca pe lira mea suspină
Dulce, blând, încetișor?

­ Nu, nu! Nu, nu!

­ Ce vrei dară, dragă, tu?
Poate cântul de-armonie
Care Eol îl adie
Printre frunze, printre flori?

­ Ah! Când aurul suspină
În punguța plină, plină,
C-o cântare metalină!

Asta vreu,
Dragul meu!

­ Iubești poate pe Selene,
Ca o candelă lucind,
Când cu pasu-i lin, alene
Se preumblă surâzând?

­ Nu, nu! Nu, nu!

­ Ce vrei dară, dragă, tu?
Iubești poate alba zare
Ce-o săgeată mândrul soare
Peste câmpul înflorind?

­ Ah! Când aurul dulce sună
În punguța mea nebună
Nu-mi mai trebe alba lună!

Asta vreu,
Dragul meu!

­ Iubești patria-ți măreață
Ce de glorii duce dor,
Când în palida ei față
Se deseamnă-un viitor?

­Nu, nu! Nu, nu!

Ce vrei dară, dragă, tu?
Poate visul mare, mare
De mărire, răzbunare,
Ce-l visează-a ei popor?

Când în loc de glorii, laur,
Mi-ar da aur, aur, aur,
Atunci fi-mi-ar un tezaur!

Asta vreu,
Dragul meu!

(Umoristul, 29 septembrie/11 octombrie 1866)