Asupra mișcării literare și științifice

 

Seceta literară și științifică, sărăcia mișcării noastre literare contemporane e în afară de orice îndoială și, desigur, puțini se vor găsi care să nege acest fapt pe cât de trist, pe atât de adevărat.

Nu-i vorbă, în privința mișcării științifice propriu-zise se vor găsi unii care nu ne vor da dreptate.

Numărul școlilor și al școlarilor crește necontenit, universitățile noastre se îmbunătățesc foarte mult, o mulțime de tineri ne vin din străinătate înarmați cu toată știința europeană; n-ar fi deci nedrept de a vorbi de lipsa unei mișcări științifice la noi?

Neîndoielnic că cei ce vor vorbi așa vor avea o mare doză de dreptate. Că instrucția se întinde la noi — cam încet, nu e vorbă, dar totuși se întinde — nu mai încape discuție; că universitățile noastre se îmbunătățesc foarte mult, e poate mai puțin sigur, admitem însă și asta; dar de aci și până la o mișcare științifică în adevăratul înțeles al cuvântului mai e un pas, și un pas foarte important. Pentru că aceea ce deosebește mai ales o mișcare științifică într-o societate e entuziasmul, e iubirea dezinteresată pentru știință, atât din partea celor care o predau, cât și din partea celor care o învață.

Când tinerimea cultă venea entuziasmată din toate colțurile Germaniei pentru a asculta pe marii ei dascăli Fichte ori Hegel, era desigur o frumoasă mișcare științifică. Dorul de lumină și de adevăr însuflețea această tinerime; dorul de a răspândi lumina și adevărul însuflețea pe marii ei învățați.

Când bătrânul dascăl Gheorghe Lazăr dădea învățătură într-o casă veche prin crăpăturile căreia șuiera vântul de iarnă, ghemuiți de frig și el, și cei ce-l ascultau, dar pătrunși cu toții de același dor de adevăr și de lumină pentru ei și pentru neamul lor, era un început de mișcare culturală. Acest început era sărac, foarte sărac, dar era începutul unei adevărate mișcări literare și științifice care a dat roade frumoase.

Azi însă, în cele mai multe cazuri, un profesor își dă ceasul lui regulamentar de muncă numai pentru că e plătit — și aceasta când nu poate să se eschiveze. Cei ce învață, învață iarăși pentru că n-au încotro: trebuie să-și facă o carieră, să ia o fată cu zestre și pentru asta trebuie diplomă.

Odată diploma luată, diplomatul azvârle cărțile în foc, uită ceea ce a învățat, afară doar de ceea ce îi cere meseria.

Azi, când dascălul dă învățătură numai pentru leafă, când elevii nu învață decât pentru ca să ajungă să ia leafă, iar publicul nu învață deloc, e greu de vorbit de o mișcare științifică în adevăratul înțeles al cuvântului, oricât s-ar fi întins învățătura ca meserie. Științei noastre de azi îi lipsește o dezinteresată iubire de știință, năzuințe înalte și entuziasm științific pentru a deveni o adevărată mișcare științifică.

Dar dacă despre sărăcia mișcării noastre științifice mai poate fi îndoială, în privința secetei literare suntem cu toții de acord.

Scriitori de valoare avem puțini, și acei puțini scriu așa de rar, iar aceste scrieri rare sunt primite de public cu atâta indiferență! Și astfel, amândoi factorii unei mișcări literare și științifice ne lipsesc deopotrivă: literații și producțiunile literare de o parte și un public către care s-ar adresa aceste producțiuni de altă parte.

Care și unde e pricina acestui fenomen întristător? Cauza sărăciei noastre literare, zic unii, e că scriitorii noștri mai de valoare nu scriu. Cu alte cuvinte, cauza sărăciei noastre literare e lipsa literaturii, ori — parafrazând o spirituală expresie a lui Caragiale — o națiune fără literatură va să zică că nu o are!

Alții, mai pricepuți și cu mai multă dreptate, găsesc cauza acestei stagnații în indiferența publicului. De câte ori am auzit pe puținii noștri scriitori de talent zicând: „Să scrii, să lucrezi, să-ți istovești toate forțele sufletești? Dar pentru cine? Dar pentru ce?"

...dacă, după nopți de trudă,

Migălind vorbă cu vorbă c-o-ndărătnicie crudă,

Ai ajuns să-ți legi în stihuri vro durere sau vrun vis,

Nu-ți întemeia o lume de iluzii pe ce-ai scris...

„Fiecare e ocupat cu trebile lui, cu interesele de toate zilele, astfel că pentru interesele intelectuale și estetice nu-i rămâne nici vreme, nici bunăvoință și nici pricepere. O carte care iese de sub tipar, o piesă ce se reprezintă la teatru, face să se vorbească de ea două-trei zile și asta încă e mult și numai dacă reporterii de gazete, transformați în critici artistici, vor binevoi să spuie câteva vorbe în gazetele respective.

Îndemnul moral lipsește dar. Dar îndemnul material? Nici atâta. Opera de valoare, tipărită într-un număr ridicol de exemplare, se vinde în cinci ani... dacă nu rămâne nevândută pentru vecie. Pentru cine dar să scrii și pentru ce!"

Astfel zic scriitorii noștri de talent și desigur că în vorbele lor e o bună parte de dreptate.

Un lucru numai: aceste căinări nu răspund la întrebarea noastră, nu ne dau cauza adevărată a secetei literare și intelectuale.

Indiferența publicului? Dar de ce publicul e azi așa de indiferent pentru producțiunile artistice, când cu treizeci ori patruzeci de ani înainte arăta un interes așa de mare pentru Alecsandri și alții? Cu explicațiile date însemnează a te învârti într-un cerc vicios: publicul nu citește pentru că nu se produce și nu se produce pentru că nu se citește.

O mișcare literară ori științifică cuprinde deopotrivă pe amândoi factorii ori — în termeni economici — cuprinde deopotrivă și pe producătorii literari, și pe consumatori. O societate produce și scriitori, și cititori care influențează unii asupra altora și, împreună, formează ceea ce numim mișcare literară ori mișcare științifică.

Că o mișcare literară fără literați e un nonsens, pricepe oricine; dar că o mișcare literară fără cititori e iarăși o imposibilitate, pentru unii nu-i tot așa de clar. Cauza acestei nepriceperi e că în toate istoriile literare se analizează numai scriitorii fiecărei epoci, nu însă și publicul cititor, parcă acesta din urmă nici n-ar exista. Adevărul e însă că publicul e tot așa de important ca și scriitorii.

În acest dublu sens înțelegem mișcarea literară și științifică și în acest sens vom căuta pricina sărăciei în mișcarea noastră literară și intelectuală de azi.

Mișcarea literară fiind un fenomen social, în viața socială deci trebuie să căutăm condițiunile existenței ei, precum și cauzele înfloririi ori decadenței literare.

Să aruncăm, deci, o scurtă privire asupra vieții noastre sociale de acum patruzeci ori cincizeci de ani.

După 1848, noi am intrat definitiv în curentul vieții europene. O întreagă întocmire socială bazată pe iobăgie, asemănătoare cu feudalismul european, a căzut și a fost înlocuită cu o altă întocmire, numită în mod obișnuit întocmirea burgheză, democrată; formele politico-sociale feudale iobăgiste au fost înlocuite prin formele moderne occidentale. Această transformare socială, săvârșită de aceia pe care de obicei îi numim „generația de la '48", e asemănătoare în multe privințe cu transformarea operată și în Franța la 1789-1793 de burghezimea revoluționară de atunci. Zicem „asemănătoare în multe privințe" și nu de tot, pentru că sunt și deosebiri însemnate, provocate de diferența între felul dezvoltării istorice a țării noastre și a Occidentului european.

Asupra unora din aceste esențiale deosebiri vom insista chiar aici, cât va fi nevoie pentru țelul acestui articol.

Dar nu numai prefacerea noastră socială era în unele privințe deosebită de cea europeană, ci și lupta generației de la 1848 era în multe privințe deosebită de lupta revoluționarilor burghezi din Occidentul Europei. În unele privințe, această luptă era mult mai ușoară, în altele mai grea. Esențială deosebire e și următoarea: pe când burghezimea revoluționară europeană se lupta pentru doborârea unei întocmiri sociale și înlocuirea ei prin alta, la noi generația de la '48 ducea, afară de aceasta, și o luptă pentru redeșteptarea și liberarea națională.

Așadar, generația de la '48 a avut două scopuri de cea mai mare însemnătate: transformarea unei întregi întocmiri sociale și redeșteptarea națională. Fiecare din aceste scopuri în parte e în stare să provoace o puternică mișcare intelectuală. Ce să mai zicem când ele amândouă devin idealul, scopul generației de la 1848! Mai ales deșteptarea națională a fost totdeauna un puternic factor al unei mișcări literare — fapt care de altmintrelea e ușor de explicat. Mai întâi, e însuflețirea dacă nu a națiunii întregi, apoi a elementelor celor mai culte și simțitoare, e un entuziasm, e o ridicare a diapazonului emoțional al unei însemnate părți din națiune, care devine un teren foarte favorabil pentru crearea artistică. O mulțime de oameni sunt însuflețiți de același ideal, au aceeași mare dorință, forțele lor sufletești lucrează în aceeași direcție și de aceea e la ei o cerință sufletească de a comunica unul cu altul, de a-și spune dorințele, de a-și manifesta simțirile, emoțiunile, speranțele.

E evident însă că cel mai prielnic mod de manifestare și comunicare emoțională între oameni e cuvântul sfânt și inspirat al poeziei.

Afară de aceasta, literatura are de multe ori o mare importanță utilitară, politică. De multe ori un popor ce se redeșteaptă trebuie să arate că există și că are dreptul la existență, și una din cele mai bune dovezi e și literatura lui și mai ales literatura populară. Și de aceea iarăși în timpul redeșteptării naționale există o tendință de a se întoarce către izvoarele vii și sănătoase ale poeziei populare. Așa a fost la alții: în Polonia, în Germania, în Danemarca, în Serbia, în Boemia, așa a fost și la noi.

Ca să vedem ce puternic curent literar s-a creat în această epocă istorică numită epocă de la 1848, n-avem decât să pomenim pe aceia care au scris atunci, pe poeții epocii. Heliade Rădulescu e poet, Gr. Alexandrescu poet, Alecsandri poet, Bolliac poet, Rosetti, Negri, toți capii mișcării revoluționare democrato-burgheze și naționale sunt poeți. Aceia care nu făceau versuri, Ion Ghica, Kogălniceanu, Bălcescu și alții, creează proza română. Alecsandri descoperă creațiunea marelui nostru poet anonim, țărănimea. E un elan, e un entuziasm, e o speranță în viitor, chiar în acele creațiuni care deplângeau prezentul.

După spiritul ei, această literatură cu drept cuvânt poate fi numită literatura ideologilor burghezi de la 1848.

Pentru fruntașii mișcării de la 1848, literatura nu era nici o glumă, nici o petrecere: era un instrument de luptă, era o armă puternică de deșteptare, o armă politică și morală totdeodată. Și această literatură se adresa unui public cititor care gândea ca și scriitorii lui, care avea aceleași năzuințe, același dor. Cuvintele calde ale poeților găseau răsunet în inima caldă a publicului, era o armonie completă între acești doi factori necesari pentru producerea unei mișcări literare, și iată pentru ce epoca de la 1848 ne-a dat o mișcare literară în adevăratul sens al cuvântului, o mișcare puternică și rodnică.

Această mișcare îndeplinește toate condițiunile ce se cer unei adevărate mișcări literare; ea a izvorât din nevoile vieții sociale de atunci și, la rândul ei, a influențat această viață; ea a avut amândoi factorii necesari, și în armonie între ei, — publicul cititor și literații.

E adevărat că cercul la care se adresa literatura aceea era foarte restrâns și aceasta scade, bineînțeles, din însemnătatea ei, dar însemnătatea numerică a publicului cititor, dacă e un factor important, nu e însă un factor unic și exclusiv. Erau așa de puțini cetățenii liberi ai Atenei, și Atena a fost doar patria celei mai mari înfloriri și mișcări artistice pe care a văzut-o vreodată omenirea!

Așadar, mișcarea literară și intelectuală a generațiunii de la 1848 a fost o mișcare adevărată în toată puterea cuvântului. Dar ea n-a putut să trăiască mult mai multă vreme decât au dăinuit cauzele sociale care i-au dat naștere, care i-au dat puterea și vlaga.

Generația de la 1848 a avut fericirea, așa de rară în istoria omenirii, de a-și vedea visul realizat și încă realizat mai în totalitatea lui.

Întocmirea socială veche e răsturnată, înlocuită cu alta, iar după unirea principatelor, România ajunge o națiune de sine stătătoare.

Odată introdusă întocmirea democrată burgheză, trebuia să se arate deosebirea dintre noi și Occidentul Europei, deosebire despre care am pomenit mai sus și pe care am arătat-o în articolul meu despre Caragiale. În Europa occidentală transformarea burgheză a societății a fost făcută de însăși burghezimea bogată, puternică, cultă, care după o luptă de mai bine de trei veacuri a învins feudalismul și și-a croit o întocmire socială proprie intereselor ei, mișcării ei triumfătoare. La noi însă, doborârea iobăgiei, a feudalismului nostru național, n-a fost făcută atâta de burghezime, care era puțin numeroasă, săracă, incultă. La noi, întocmirea nouă a fost introdusă de o seamă de tineri cu o cultură europeană, în parte fii de boieri. Aceștia, bazați pe mica burghezime, pe meseriași, dar mai ales ajutați de un fapt absolut hotărâtor și anume că întocmirea burgheză era pe atunci triumfătoare în statele puternice și civilizate, au introdus aceeași întocmire și la noi.

Așadar, am căpătat instituțiile burgheze, fără să avem o burghezime puternică; instituțiile burgheze însă fără burghezime stăteau fără bază, atârnau, cum am zice, în aer.

Pentru ca instituțiile să capete o bază solidă, trebuia creată o burghezime puternică, cerință ușurată foarte mult prin instituțiile noi introduse. Astfel, crearea unei burghezimi devenea o necesitate istorică, era inevitabilă. Puterea burghezimii însă, după cum se știe, consistă în primul rând în avere, și de aceea lozinca era dată de însuși momentul istoric: „enrichissez-vous!" [1]

Se înțelege, tânăra noastră burghezime nu s-a lăsat mult să fie poftită ca să înceapă alergarea după îmbogățire.

Cum s-a făcut și se face îmbogățirea asta, nu ne privește. Aici avem a face cu fenomenele politico-sociale, numai atâta întru cât ne sunt necesare pentru explicarea mișcării noastre intelectuale și literare.

Dacă pentru a da un conținut real noii întocmiri sociale se cerea de o parte o burghezime puternică, de altă parte se cereau și o mulțime de instituții politice, juridice, financiare, precum și oamenii care să conducă aceste instituții. Se cer prefecți, subprefecți, judecători, avocați, directori, subdirectori, deputați, senatori etc., etc. [2]

Deci, dacă burghezimea s-a pus pe făcut avere, cei mai culți din păturile sociale suprapuse, chiar sub conducerea oamenilor care aparțineau și aparțin generației de la 1848, au început să organizeze statul modern — și astfel s-a creat o ocupație care a luat proporții mari în țară la noi: politica și o ocupație ale cărei proporții sunt curat îngrijorătoare: politicianismul.

De altfel, aceste două îndeletniciri, politica și politicianismul pe de o parte și îmbogățirea pe de alta, se împăcau perfect, treceau una într-alta, se confundau împreună. Bineînțeles însă, crearea unei burghezimi puternice și a unor instituțiuni corespunzătoare nu se săvârșește nici într-un an, nici în doi; e un proces care durează mult și care absoarbe toată activitatea claselor suprapuse.

Dar ce s-a făcut în timpul desfășurării acestui proces cu mișcarea noastră literară începută sub niște auspicii așa de frumoase? Această mișcare decădea, decădea mereu. Și cauza acestei decăderi e lesne de găsit.

Literatura pe care am numit-o a ideologilor burghezi și-a avut obârșia în năzuințele naționale și în năzuința de a crea o societate burgheză, năzuințe care și una și alta s-au realizat. Ce avea dar de căutat copilul acesta frumos, ideolog, în proza de multe ori foarte puțin curată a vieții noi practice?

Și afară de aceasta, clasele care ar fi putut da viață și consistență mișcării literare erau ocupate cu alte afaceri, dacă nu mai serioase, apoi desigur mai mănoase. De altmintrelea, aceea ce a distrus această mișcare literară nu-i atâta absorbirea prin ocupații, cât felul ocupației. Sunt puține ocupații și preocupații omenești care să se-mpace așa de puțin cu poezia, cu literatura, cu arta în general, ca ocupația și preocupația de a face bani, ca alergarea după îmbogățire. Munca fizică, munca câmpului spre pildă -dacă nu e excesivă, dacă nu e făcută în condițiuni distrugătoare
— poate să se împace cu crearea poetică și să producă o admirabilă poezie, cum a produs-o și țărănimea noastră. Lupta, războiul, care părea a fi o-ndeletnicire așa de puțin priincioasă pentru dezvoltarea poeziei, a produs însă o întreagă și imensă literatură, numită epopee — pe când negoțul și îmbogățirea i-au fost fatale. Cine a auzit vreodată de epopeea cotului de măsurat, de poema tejghelei, a contuarului? Cel mult doar de epopeea contractelor agricole!

Înavuțirea burgheză poate dezvolta alte facultăți omenești: prevedere, inteligență, energie; pentru poezie însă ea e moartea. Pentru un negustor, pentru un arendaș îmbogățit — un poet, un artist e un trândav, un parazit, iar literatura o distracție stricătoare de moravuri. Pentru un burghez îmbogățit, dar mai cult, literatura e o distracție, când n-ai ceva mai bun de făcut.

Într-o asemenea atmosferă, o mișcare literară nu poate exista. Se înțelege, mișcarea literară a ideologilor de la 1848 nu s-a stins deodată: mișcările intelectuale nici nu se încep, nici nu se sfârșesc într-un singur moment.

S-a urmat a se scrie pe de o parte în puterea inerției, iar pe de alta în puterea convingerii idealiste, ce, între altele, a însuflețit generația de la 1848, că transformarea socială și renașterea națională trebuie să fie începutul unei dezvoltări bogate în toate privințile: politice, economice, artistice.

Câte puțin, cântăreții au băgat de seamă că nu-i ascultă nimeni și au început să amuțească. Singur Alecsandri a urmat a crea când nu-l mai ascultau, dar a sfârșit prin a-și strămuta muza la romani spre a cânta pe Horațiu și pe Ovidiu. Într-un mod indirect, conștient ori inconștient, Alecsandri a recunoscut că epoca aceasta nu-i pentru poezia lui, nici poezia pentru epocă.

Întocmirea nouă a vieții sociale introduse la noi a revoluționat relațiile sociale, a produs forme și fenomene sociale deosebite de cele vechi și deci a adt naștere la noi idei, simțiri, idealuri, revolte sufletești, care toate își au rădăcina în noua viață socială.

Toate aceste manifestări sufletești cer o formă poetică în care să fie exprimate, cer o nouă manifestare literară, își cer poeții lor. Și această manifestare literară s-a produs de o altă clasă, cu alți artiști, cu alte forme poetice.

La această nouă manifestare literară trecem acum.

Epoca socială modernă, burgheză, capitalistă, democrată și cum îi mai zice, e judecată în felurite chipuri. Într-o privință însă mai toți judecătorii vor fi de acord și anume că multe bunătăți, dar și multe rele a adus ea societății.

Această epocă burgheză a lățit cultura, a ridicat colosal productivitatea muncii, a învins natura, a creat bogății enorme, a pus în comunicație ușoară nu numai pe oamenii aceluiași continent, ci și pe locuitorii diferitelor continente, a produs adevărate minuni ale spiritului născocitor omenesc. Dar tot această epocă a produs rele tot așa de evidente: ea a proletarizat pe micii cultivatori de pământ, a proletarizat pe meseriași, care n-au fost în stare să susție concurența cu industriașii, a creat un proletariat intelectual, a adus o mare nesiguranță a vieții materiale, o mare inegalitate economică, a enervat caracterele, a dezvoltat în oameni egoismul, lăcomia etc.

Noi nu judecăm aici epoca aceasta. Desigur că, cu toate relele, ea a fost un imens pas spre progres, dar repet, aci n-o judecăm, ci numai constatăm faptele.

Oriunde s-ar introduce această întocmire socială, ea trebuie să dea grosso-modo același rezultat, cu aceeași siguranță cu care anumite cauze trebuie să producă un efect anumit.

Întocmirea socială introdusă la noi trebuia să dea și a dat aceleași efecte ca și în Europa, cu acea deosebire mare și defavorabilă nouă că efectele rele s-au arătat mai puternice și mai înainte decât cele bune.

Proletarizarea maselor în Occidentul Europei, inegalitatea economică, creșterea nesiguranței vieții, luxul enervant și corupător și toate celelalte efecte rele ale civilizației burgheze s-au săvârșit acolo sub fluieratul ieșit din ogeagurile unor fabrici imense, în zgomotul unei civilizații strălucitoare, unei culturi economice și științifice orbitoare. La noi însă s-au întâmplat numai toate relele, iar cultura mare economică și științifică, strălucita civilizație europeană se lasă așteptată și acuma. Ce să mai zicem dar de început!

Ei bine, noua stare socială, creată în țara asta, trebuia necesar să dea o manifestare literară cu un caracter nou. Această manifestare, după caracteru-i social, putea fi de două feluri, după clasa ori după clasele care ar fi produs-o. Produsă de clasele triumfătoare în folosul cărora a venit noua stare de lucruri, manifestarea literară ar exprima, într-un fel ori într-altul, triumful acestor clase. Ea ar fi liniștită, senină, plină de idealizarea noii stări de lucruri, mai ales însă ar fi o literatură aducătoare de plăceri netulburătoare, ar fi un inel foarte caracteristic în lanțul plăcerilor celor ce benchetuiesc la ospățul vieții. Bineînțeles, nu vreau să zic că literatura asta trebuie să fie lipsită de talent: valoarea ei artistică, după cum e valoarea oricărei creațiuni artistice, depinde în primul rând de talentul artiștilor. Noi vorbim numai de caracterul acestei manifestări artistice, nu de valoarea ei artistică, și desigur acesta este caracterul pe care l-ar fi avut o manifestare literară produsă de clasele triumfătoare. În schimb, produsă de clasele nedreptățite, manifestarea literară trebuie să fie plină de neliniște, de durere, de revoltă.

Am văzut însă că clasele triumfătoare, prea ocupate cu alte treburi, nu puteau da o manifestare literară: rămânea deci posibilă numai manifestarea literară a claselor nedreptățite.

Din aceste clase însă, e evident că nici cea țărănească, nici a meseriașilor nu putea produce această manifestare: le lipsea cultura trebuincioasă. Avem dar numai două clase, clasa boierilor vechi, fosta clasă privilegiată, care în mod fatal trebuia să decadă în noua stare de lucruri, și clasa proletariatului intelectual [3]. Clasa boierească însă era o clasă bătrână, istovită, iar elementele ei cele mai energice s-au acomodat perfect cu noua organizație, acceptând-o și făcându-se cei mai puternici stâlpi ai ei.

Iată-ne dar cu o singură clasă capabilă de a fi dat o manifestare literară pentru această epocă: clasa proletariatului intelectual. În adevăr, această clasă a produs, și încă o producțiune adeseori de mult talent, care întrece chiar ca valoare artistică pe premergătoarea ei.

Cum e această manifestare literară, care-i sunt trăsăturile caracteristice în exprimarea sentimentelor individuale, sentimentelor sociale, gândirilor și ideilor filozofice?

Un om perspicace, care ar fi studiat literatura feluritelor epoci în legătură cu mediul social, ușor ar fi putut prezice, nu numai că clasa proletariatului intelectual va fi aceea care să creeze literatura epocii noastre, dar mai ales după caracterul clasei, ar fi

Prin proletar, în sensul științific al cuvântului, se înțelege un om care n-are pentru agonisirea vieții decât un singur mijloc: munca lui pe care o vinde capitalului. Și astfel proletarii se-mpart în două categorii: proletarii manuali, care își agonisesc traiul prin munca manuală, și proletarii intelectuali sau proletarii culți, care trăiesc din munca intelectuală. În acest sens, muncitorii din fabrici sunt proletari ca și doctorii, inginerii, profesorii, ziariștii ș.c.l. Cei dintâi sunt însă manuali, cei din urmă intelectuali.

Ceea ce încurcă clasificarea claselor sociale este faptul că ele cuprind unele elemente care au ceva comun cu mai multe clase deodată. Astfel, și proletarii manuali, dar mai ales cei intelectuali, au și ei aristocrațimea lor, care în straturile superioare — economicește vorbind — se atinge cu clasele privilegiate.

A doua cauză a confuziei e faptul că, clasele sociale nefiind mărginite, cum sunt clasele Indiei, trecerile dintr-o clasă într-alta sunt posibile.

De aceea ținem să precizăm termenul. Am spus mai sus ce înțelegem noi prin proletari. Iar când vorbim de proletariatul intelectual, care a creat o manifestare literară, nu înțelegem pe cei care au trecut în alte clase, nici aristocrațimea proletariatului, ci grosul armatei proletare. Înțelegem de asemenea și pe cei ce se pregătesc, sau mai bine sunt pregătiți de împrejurări fatale, să ajungă proletari intelectuali. Astfel este o mare parte a studențimii. putut prevedea în linii generale caracterul manifestării literare ce avea să se producă.

Mai întâi, dintre toți nedreptățiții, proletariatul intelectual este acela care are o mai largă cultură, o organizație nervoasă mai impresionabilă și deci mai simțitoare, așa că el poate simți toate durerile mai adânc și le poate exprima prin vorbe. Proletarul intelectual e sărac, uneori mai sărac decât proletarul manual; dar fiind sărac, el are cerințe foarte mari, dezvoltate într-însul printr-o civilizație luxoasă, și neputința de a le realiza trebuie negreșit să-l amărască, să provoace în el o revoltă sufletească. Această revoltă e mult mai temperată în clasele țărănești muncitoare, dar inculte, prin faptul convingerii moștenite că „așa a fost de când lumea, boieri și mojici" și prin simțul inferiorității culturale. Cu totul altfel stă proletarul intelectual: ca clasă, a ieșit din aceeași clasă burgheză, ca cultură și ca talent o întrece; și cu toate acestea îi e cu totul inferior ca pozițiune socială. În iubire va fi nenorocit, căci veșnic cei bogați vor fi preferați; pentru aceștia e luxul, pentru aceștia onorurile sociale. Câți nătărăi, câți imbecili trec înaintea proletarului intelectual, numai prin faptul unei averi mari moștenite! Sărăcia asta, pozițiunea inferioară în societate, nesiguranța zilei de mâine, atâtea lovituri crude într-o luptă grea pentru existență, toate loviturile în amorul propriu peste măsură de dezvoltat, toate acestea și multe altele le va simți adânc și dureros proletarul intelectual. Atunci o revoltă amară îi va cuprinde sufletul, și dacă are talent, toate aceste sentimente de revoltă și de durere se vor preface în vers, în manifestare poeticoliterară.

Fiecare viețuitor răspunde într-un fel ori într-altul la dureri, la lovituri. Poetul, literatul, se revoltă prin vers, prin proză. Cum va fi această revoltă împotriva loviturilor vieții? Se va mărgini ea oare la plângerea propriilor dureri, fără a lovi în cauzele care o produc sau, plângându-și durerile, poetul se va revolta contra cauzelor și va tinde a le înlătura?

Aceasta va atârna de temperamentul poetului. Mai e o întrebare importantă: se va mărgini oare poetul să-și exprime propriile dureri, fără a se ocupa și de durerile altora? În general, nu, deși exprimarea lirică a propriei dureri trebuie să precumpănească. Dar durerea, ca și bucuria, e un simțământ social. Acela care exprimă o durere caută să găsească un ajutor, o compătimire, un răsunet simpatic în sufletul celor către care se adresează, iar simțămintele simpatiei fiind reciproce, durerile celorlalți trebuie să găsească și ele răsunet în sufletul poetului care-și plânge propriile lui dureri. Astfel poezia decepțiunii, durerii, revoltei, generalizându-se ori, mai bine zis, socializându-se, se naște o literatură care exprimă durerea socială.

Se înțelege că, în primul rând, obiectul simpatiei va fi clasa poetului — în cazul de față proletarii intelectuali — și în al doilea rând clasele care suferă de aceleași urmări ale vieții sociale. Cum am văzut, acea clasă e mai întâi țărănimea. Cel puțin pentru unii poeți, clasa boierească, foștii noștri feudali, va fi și ea un obiect de simpatie. Această clasă, care a avut odinioară un rol istoric în țara noastră, e menită, după introducerea instituțiunilor noi, să piară ca clasă boierească și să fie înlocuită cu o clasă mai tânără și mai energică, clasa burgheză. Căci oricare ar fi păcatele istorice ale acestei clase, strâmtoarea ei actuală va provoca o compătimire în sufletul unui poet care mai mult simte decât analizează. Și această compătimire se va regăsi în noua manifestare literară.

Când noua literatură va exprima durerea claselor muncitoare, atunci idealul ei va fi în viitor. Totuși această îndrumare spre viitor poate fi un regret după trecut, deși aceste două cuvinte, viitor și trecut, par a nu se împăca deloc. Dar oricât de straniu ar părea acest fapt, el este ușor de explicat. Am văzut în adevăr că clasa boierilor de neam suferă împreună cu proletarii intelectuali de noua stare de lucruri; întru cât deci în noua manifestare literară se va găsi simpatia pentru aceste clase, glorificarea trecutului etc., într-atâta această manifestare poate să conție un element reacționar.

De altfel, chiar simpatia adâncă pentru clasa țărănească putea introduce un asemenea element în tendințele sociale ale noilor producțiuni literare. Și iată cum: oricât de rea ar fi o viață socială, ea trebuie să aibă și unele părți bune. O viață socială absolut rea este cu neputință, căci în acest caz oamenii ar înceta de a exista.

Se înțelege că în viața țăranului din vremea iobăgiei, în relațiile lui economice și patriarhale cu boierii, ca și în viața-i de familie, erau unele trăsături preferabile vieții ce i s-a creat de noua întocmire socială. Tocmai partea aceasta a vieții țărănești trebuia să impresioneze pe poeți, care simțeau adânc suferințele țărănimii. Suferințele trecute se uită, nu impresionează așa de viu, pe când cele actuale sunt mult mai adânci.

Afară de asta, poeții care plâng durerile țărănimii aparțin clasei proletarilor intelectuali, nu clasei țărănești. Nu clasa lor a dus în spinare urgia boierilor și a iobăgiei; de aceea e foarte natural iarăși ca unui poet care aparține altei clase, oricât de sinceră iubire și compătimire ar avea pentru țărani, să-i apară cu totul în umbră suferințele trecute și să vadă în lumină numai bunătățile acelei epoci.

Iată pentru ce simpatia acestor poeți pentru clasa boierească decadentă și chiar iubirea lor pentru țărani trebuia să nască, cel puțin la unii, idealizarea vieții voievozilor, idealizarea feudalismului nostru — un fel de democratism-reacționar, ca să întrebuințăm niște termeni mai cunoscuți.

Aceea ce ar putea scăpa literatura noastră de idealizarea trecutului este analiza și priceperea noii stări de lucruri, nu numai în urmările ei cele rele, care sunt în adevăr nenorocite, ci și în părțile ei progresiste. Dar, am zis-o, în general poeții mai mult simt decât analizează.

Am spus mai sus că durerea proprie a unui artist, generalizându-se, se preface până la însușirea durerii clasei lui întregi și a claselor înrudite. Dar această socializare a durerii nu se oprește nici aci, ea se întinde mai departe, cuprinzând pe toți nenorociții, pe toți semenii, omenirea întreagă. Socializarea asta a sentimentelor poetului se poate întinde și mai departe. Sunt viețuitoare care suferă și ale căror suferințe sunt foarte asemănătoare cu ale oamenilor. Și astfel, prin analogie cu suferințele omenești, poetul ajunge să învăluiască cu simpatie în inima lui îndurerată universul întreg, existența toată. Universul astfel simțit, văzut prin prisma durerii artistului, ajunge el însuși un prilej pentru durere.

De aici, firește, trebuie să urmeze blestemarea existenței, dorul de a o nimici — Nirvana!

Dar chiar și în acest ultim și culminant punct al pesimismului, sentimentul de revoltă nu se pierde. Căci ce este propovăduirea neexistenței dacă nu o revoltă împotriva fatalității ei? De bună seamă însă această ultimă treaptă a pesimismului este și expresia din urmă a pasivității revoltei.

Și astfel, un om cult și pătrunzător care știe că neîndoios caracterul oricărui curent literar e strâns legat de starea socială a epocii în care se produce, studiind noua stare de lucruri creată în țara românească, ar fi putut prezice caracterul curentului literar ce trebuia să se manifeste.

Dar, ceea ce n-ar fi putut prevedea nimeni, e faptul că această manifestare literară s-a produs chiar de la începutul dezvoltării proletariatului intelectual și că cel dintâi care a dat o exprimare artistică acestui nou curent a fost un om de un mare, de un foarte mare talent, Eminescu.

E clar, sper, acuma, de ce Eminescu a avut, are și va avea încă multă vreme o mare influență asupra vieții literare. El a exprimat gândirile, durerile, dorințele, pasiunile, nemulțumirile ce s-au produs într-o anumită epocă istorică.

Din punctul acesta de vedere, creațiunea lui Eminescu își are rădăcinile în viață, ea reprezintă în parte această viață și de aceea și înrâurirea ei e așa de mare. Afară de asta, creațiunea lui Eminescu era profetică, pentru că ea s-a arătat într-o vreme când toate nemulțumirile și toate revoltele de care vorbirăm nu se manifestaseră încă, atunci când ele pluteau doar în aer, fără să fi luat nici o consistență.

Nu-i mai puțin adevărat însă că marea-i influență e datorită în mare parte și formei nepieritoare și cu totul noi a creațiunilor lui. Dar chiar această formă, la urma urmei, tot fondului i se datorește. Pentru a exprima atâtea idei, atâtea gânduri noi, lui Eminescu îi trebuia și o formă nouă, și a creat-o. Dar pentru că el era un mare talent, a creat această formă atât de frumoasă.

Pe de altă parte, nu trebuie să uităm că un alt factor care a contribuit mult la influența lui Eminescu este mulțimea genurilor atinse de el. Deși ca volum atât de mică, opera lui conține germeni pentru o dezvoltare literară în toate direcțiunile.

Dar dacă în Eminescu se găsesc exprimate forme atât de multiple ale curentului literar, el nu putea să nu păcătuiască împotriva logicii. Pentru că, dacă prin inconsecința proprie și prin contrazicerile ce există în sufletul fiecărui om, un poet poate exprima două genuri de revoltă, unul personal și unul social, pe de altă parte ținta către viitor și idealizarea trecutului se exclud una pe alta.

Și totuși, în creațiunea lui Eminescu se găsesc amândouă. Campionii trecutului îl pot revendica pentru ei, invocând unele părți din satire și o mare parte din proză. Campionii viitorului îl pot
— și credem că cu mai multă dreptate — aclama ca al lor, pentru admirabilu-i poem Împărat și proletar, pentru Viața și pentru însuși spiritul creațiunii lui.

Dar această nehotărâre, care își găsește explicația în nehotărârea, în confuziunea vieții sociale de atunci și care e supărătoare în multe privințe, are pentru Eminescu și un mare avantaj: ea face să fie cu putință ca mai multe curente literare deosebite și uneori contrarii să-și tragă originea de la el, în tot cazul să fie influențate de el.

Dar Eminescu n-a fost singurul care a întrupat acest curent. El a fost numai cel dintâi și cel mai viguros talent. Alături de el însă, independenți ori sub influența lui, au scris și alții. Și scrierile lor au într-un fel ori într-altul același caracter izvorât din viața socială modernă, ceea ce arată și mai bine dreptatea aserțiunilor noastre.

Dacă poezia lui Eminescu nu ar fi scoasă din rărunchii vieții sociale stabilite după epoca de tranziție 1848—1855, atunci Eminescu ar fi rămas izolat, el n-ar avea nici tovarăși, nici discipoli. În realitate însă, mai tot ce s-a scris de la el încoace poartă același caracter.

Nu putem face aici analiza pe larg a tuturor acelora care au scris în același timp cu Eminescu și după el. Va fi de ajuns să cităm pe câțiva dintre cei mai de talent și vom vedea cât se apropie între dânșii, prin spiritul de revoltă contra actualei vieți sociale, ca să nu luăm decât această trăsură caracteristică. Vom face aceasta pe scurt.

Despre revolta lui Eminescu împotriva venalității, a speculei, a vânătorii banului fără muncă, despre simpatia-i compătimitoare și dureroasă, despre pesimismul lui am vorbit mai pe larg altă dată.

În admirabila-i Doină, Eminescu deplânge decăderea și sărăcia țăranului „sărac în țară săracă", provocată de străinism, de civilizație și de exploatarea străină:

Și cum vin cu drum de fier,

Toate cântecele pier,

Zboară păsările toate

De neagra străinătate...

Ca o urmare parcă la aceste admirabile versuri, Delavrancea scrie frumoasa-i nuvelă Odinioară, în care arată decăderea micilor negustori de grâne din mahalalele bucureștene, ruinați de același drum de fier. Ca un refren monoton și trist, nuvela se începe și sfârșește cu această frază:

„...Pe aceeași streaje să intri, pe aceeași cărare să te strecori și să nu mai vezi mândrețea d-odinioară...

Și p-aceeași streaje am intrat, p-aceeași cărare m-am strecurat și n-am mai văzut mândrețea d-odinioară..."

În mai multe nuvele, până și în frumoasa-i fantezie Fanta-Cella, Delavrancea va zugrăvi lupta omului de la oraș, care înfățișează întocmirea nouă și noua exploatare, cu omul satului — în FantaCella cu omul mării — biruit de cel dintâi și va deplânge, tot ca Eminescu, pe omul satului.

Caragiale, un talent puternic, de talia lui Eminescu, își exprimă altmintrelea revolta împotriva stării de lucruri de azi, satirizând-o în mod sângeros în admirabilele-i comedii.

Ronetti-Roman scrie o poemă decepționistă, Radu, în aceeași vreme cu Eminescu și independent de influența acestuia.

Vlahuță, în minunata-i satiră Liniște, își arată toată revolta sufletească contra pozițiunii mizerabile ce se creează în societatea modernă unui artist proletar.

O. Carp, cel mai talentat dintre cei tineri, exprimă în versuri frumoase atâta întristare, descurajare, aproape disperare condensată, dar reținută și moderată numai prin blândețea-i sufletească. Iar atunci când versu-i atinge viața țărănimii, el scrie admirabila-i Doină, a cărei strofă finală caracterizează întreaga poezie tristă a poporului nostru, precum și compătimirea dureroasă a poetului pentru țărănime:

Nu-i plânsul unei inimi numai

Și-al unei clipe trecătoare,

Ci neamul nostru întreg își cântă

Durerile de care moare!

Am putea cita astfel mai tot ce se tipărește acum și ce exprimă un sentiment sincer, căci mai tot poartă același caracter de melancolie și de revoltă.

Acest nou curent literar a produs oare aceea ce noi am numit o mișcare literară?

La această întrebare vom fi nevoiți să răspundem: nu, mai ales de la început nu, pentru că lipsea al doilea factor important, publicul cititor. Afirmarea aceasta ar putea să pară o contrazicere a celor zise mai sus, de vreme ce am spus că o manifestare literară, un curent literar presupune existența unei clase ori a unor clase ale căror dureri, bucurii, speranțe, revolte le exprimă artiștii.

Și cu toate acestea nu-i nici o contrazicere. Unele din clasele ale căror sentimente erau reprezentate de această manifestare literară, țărănimea de pildă, nici n-o putea citi, nici n-o putea cunoaște. Ele puteau să inspire o manifestare literară, dar nu să formeze o mișcare literară și intelectuală. Iar adevărata clasă pe care o reprezintă acest curent nou literar, proletariatul intelectual, era numai la începutul dezvoltării sale.

Iată pentru ce la început Eminescu n-a avut nici o înrâurire, a fost aproape necunoscut și, numai după ce s-a dezvoltat proletariatul nostru intelectual, profesiile libere, Eminescu a făcut elevi entuziaști, imitatori, a făcut școală.

Se înțelege că nici acuma noi n-avem încă o mișcare literară propriu-zisă care ar merita acest nume. Adevărul e că tocmai acum se formează un public cititor, acum asistăm la nașterea acestei mișcări literare.

Dar oare sunt elementele din care începe să se alcătuiască publicul cititor la noi?

Mai întâi, e tânăra burghezime cultă. Dacă pentru părinții preocupați prea mult cu strângerea de averi literatura e un fleac, iar literatul un parazit, pentru fii însă, care au gustat din literatura europeană, literatura e, dacă nu un însemnat factor al progresului, cel puțin o petrecere mai aleasă. De aici urmează, ca o întregire a celor dezvoltate mai sus, că burghezimea e neprielnică mișcării artistice la începutul dezvoltării ei, nu și în timpul înfloririi.

Sunt apoi femeile din clasele burgheze mai culte. Dacă bărbații sunt ocupați cu politica ori cu alergarea după avere, femeile n-au nimic de făcut. Și pe când unele-și petrec vremea în ocupații mai puțin serioase, altele, mai culte, citesc. Se înțelege că genul cititului depinde de cultura și de acele curente literare ce se vor afirma în țară. Dar că femeile în clasele burgheze citesc mai mult decât bărbații, e sigur.

Politica va ajunge din ce în ce o piedică mai mică pentru mișcarea literară; cauza e că o țară nu poate ține pe spatele ei decât un număr limitat de politicieni. Acest număr este întrecut de mult timp, și încă cu vârf și îndesat, așa că o mare parte din aspiranții la politicianism trebuie să rămâie pe dinafară și să facă aceea ce se numește în limbajul curent opoziție sau guvernamentalism de principiu. Având în vedere că din zi în zi e mai greu a-și face carieră din politicianism, din ce în ce mai mulți se vor îndrepta spre alte ocupații, mai folositoare țării și mișcării ei literare și intelectuale.

Iar clasa care va da vlagă și putere viitoarei mișcări literare și științifice, care va forma atmosfera de entuziasm în jurul manifestărilor artistice, e proletariatul cult în dezvoltarea lui și păturile mai culte ale proletariatului manual orășenesc.

---

[1] Îmbogățiți-vă! (n. ed.).

[2] Pentru toate aceste funcții sociale se cere o anumită cultură științifică. Deci viața socială modernă cerea întinderea științei, ea cerea oameni cu oarecare cultură științifică și oameni cu avere. De aceea s-au creat și unii, și alții. Împreună însă cu oamenii de știință, cu profesiile libere, s-a creat un fatal proletariat intelectual, care — precum vom vedea — e menit să joace un rol hotărâtor în mișcarea noastră literară și intelectuală.

[3] Clasificările în general și în special cele sociale sunt foarte puțin hotărâtoare, iar publicul le face și mai confuze în vorbirea-i de toate zilele. Așa sunt cuvintele proletar și clasă proletară. După înțelesul ce i se dă de obicei, s-ar părea că proletar e sinonim cu sărac. Ei bine, înțelesul acesta e fals. De pildă: un bătăuș care nu trăiește decât din „operațiunile electorale" e tot așa de puțin proletar ca și un negustor, oricât ar fi de sărac.