Aurel

 

Inimi tinere, ’ncălzite de-o simțire ’nflăcărată,
Inimi sincere, dispuse pentru tot ce e distins,
De ce lumea-n care sunteți nepăsarea vă arată
Și vă stinge cu disprețul tot ce-n voi e mai aprins?
Pentru voi surâsul rece este-o rană dureroasă,
Pentru voi o vorbă crudă este-un lanț de-amărăciuni;
Iar un murmur de blândețe este-o voce armonioasă
Ce vă face-a da uitării recele decepțiuni.
O! dar lumea fără minte, lumea cea nesocotită,
Când vă pierdeți existența vă regretă cu amar!
Atunci simt golul vostru, atunci fața-i e cernită,
Dar atunci .....e în zadar!

La o masă ordinară, aplecat pe mâna-i mică,
Aurel își duce gândul către-un rai de năluciri;
Obosit apoi de-o dată fruntea nu și-o mai ridică
Și iluziile-i toate se preschimbă-n amăgiri.
Din ’naintea lui se află o hârtie și o pană,
Iar mai dincolo de-acestea lampa arde ’ncetișor,
El suspină, căci în suflet e adâncă a lui rană
Și în inima-i curată înfocat e al său dor!

O ! Poeți, când suferința vă apasă ’ngrozitoare,
Când furtuna disperării ori ce sprijin v-a distrus,
Voi, cu vârful unei pene, vorbiți, spuneți ce vă doare
Sa v-audă Omenirea, să v-audă cel de sus!

Aurel, pătruns de scârbă pentru lume, ia și scrie:
Fie-care vers ce scoate e un trăsnet neauzit,
Un sarcasm, o notă-aprinsă, un blestem de nebunie
Către lume, către Ceruri cu putere azvârlit!

Scrie! Scrie!... iar când ziua își desface-a ei lumină,
Pana-i cade obosită, ca și cugetu-i pierdut.
Pe postavul verde al mesei se înclină, se înclină
Și-al său suflet i să stinge ca un sunet d-un minut.
Și pe groapa lui acuma chiparosul să ridică
Și pe piatra funerară sumbru-i nume e săpat;
Dar când frunzele de sălcii peste dânsa pică, pică...
Acel freamăt e ecoul cântecului expirat!