Băieții lui Brătianu

 

Subscrisul, domnu Rigolo, român, major, domiciliat în cîmpul vast ai Democrației, am deschis ochii politici, ca să zic așa, pe la 1885.

Era pe vremea cînd marele bărbat de stat Radu Mihai făcea scamatorii cu ceasornicele, ca un al doilea proroc al lui Andronic-Apă-de-aur.

Ca orice tânăr cu viitor, citeam ziare și mergeam la Cameră în zilele cînd se dădeau reprezentații „furtunoase”.

Ei bine, trebuie să spun aci că grozav mă uimea marele cetățean Ion Brătianu! Avea el. În felul lui de a spune lucrurile, un ce special, pe care nimeni nu l-a putut moșteni.

Îți spunea că lumea a avut întîi pictura și pe urmă arhitectura; îți vorbea de războiul lui Traian cu turcii; te pisa cu Gorciacov, cu Napoleon și cu Cavour cînd era vorba de Maican, și așa mai încolo.

Cinic de felul meu, nu (pricepeam cum toată lumea aia, Dimancea, Epurescu, Robescu și toți asociații lor puteau să asculte, și să admită, și să aplaude comicăriile bătrânului cu părul creț.

Făceam reflecții în gura mare asupra acestei nedomiriri.

Ei bine, regulat venea cîte un cetățean matur care-mi spunea:

– N-are a face, tinere. E el așa cum e, dar trebuie să-l tolerăm… fiindcă e Ion Brătianu.

Și cetățeanul mă părăsea, crezîndu-mă convins, pe cînd eu eram mai sceptic ca oricînd.

…Sînt de atunci atîția ani. Și din nou presa îmi semnalează o sumedenie de prostii oficiale:

Unul inundă Galații și apoi pune pe olandezi să pompeze apa cu o tulumbă mare și cu o cheltuială și mai mare;

Altul anunță reforme teribile și, cînd colo, dă un kilogram de tutun lui Gogu Cantacuzino și lui Tache Protopopescu;

sau:

S-apucă să-nvețe el, pîrciul cu caș la gură, pe arheologii țării superioritatea istorică a cazanului asupra Porților-de-Fier și așa mai la vale.

Stau și mă-ntreb:

– Cine sînt ăștia? Cum îi suportă lumea? Ce are Kirițopolu, Dimancea și Epurescu de se închină așa ăstor băieți cu părul creț?

Dar din nou un cetățean matur vine și-mi spune:

– N-are a face, tinere. Sînt ei așa cum sînt, dar trebuie să-i tolerăm… fiindcă isînt băieții lui Ion Brătianu.

…în inima mea de Rigolo o indignare se naște, și strig:

– Dar bine, la ce generație o să se amortizeze odată privilegiul brătienist? Dreptul la prostie e oare sacru, inviolabil și etern?