Bălcescu și urmașii lui

Bălcescu și urmașii lui de Mihai Eminescu
Din periodice - 1877

A apărut în Timpul (II) 1877, 24 Noembrie p. III

[Articol cu paternitate incertă]

Peste două trei zile va eși de sub tipar Istoria lui Mihaiu-Vodă-Viteazul de Nicolae Bălcescu.
Se știe neobositul zel, cu care acest bărbat plin de inimă și înzestrat de natură c'o minte pătrunzătoare și c'o fantazie energică, a lucrat la istoria lui Mihaiu-Vodă. Din sute de cărți și documente el a cules c'o adevărată avariție pentru gloria nației românești, toate colorile din relații și notițe, cu cari apoi a zugrăvit acea icoană măreață, din care figura Voevodului românesc ese în prosceniu, vitejească și mândră și vrednică de a se coborî din strălucita viță a Basarabilor.
Limba lui Bălcescu este totodată culmea, la care a ajuns românimea în deobște de la 1560 începând și până astăzi, o limbă precum au scris-o Alecsandri, Const. Negruzzi, Donici, și care astăzi e aproape uitată și înlocuită prin "păsăreasca" gazetarilor. Deși Bălcescu se întemeiază pretutindenea pe isvoarei scrierea lui e rezultatul unei îndelungate și amănunțite munci, totuși munca nu se bagă nicăiri în samă, precum în icoanele maeștrilor mari nu se vede amestecul amănunțit de văpsele și desemnul îngrijit linie cu linie. O neobicinuită căldură sufletească, răspândită asupra scrierii întregi, topește nenumăratele nuanțe într'un singur întreg și asemenea scriitorilor din vechime, el îi vede pie eroii săi aievea și-i aude vorbind după cum le dictează caracterul și-i ajunge mintea, încât toată descrierea persoanelor și întâmplărilore dramatică, fără ca autorul să-și fi îngăduit a întrebuința undeva isvodiri proprii ca poeții.
Nicolae Bălcescu e de altmintrelea o dovadă, că limba românească pe vremea lui și înainte de dânsul era pe deplin formată și în stare să reproducă gândiri cât de înalte și simțiri cât de adânci, încât tot ce s'a făcut de atunci încoace în direcția latinizării, franțuzirii și a civilizației "pomădate" a fost curat în dauna limbei noastre.
Deși nu mai împărtășim entusiasmul cărții lui Bălcescu pentru ideile, profesate azi de colegii lui de la 1848; deși ne-am încredințat cu durere că chiar aceia ce azi le reprezintă, nu mai sunt pătrunși și se slujesc numai de dânsele ca de o pârghie pentru ajungerea unor interese mici, deși știm că dacă inima lui era vie în vremea noastră, prin cartea lui ar fi trecut o suflare rece de ironie asupra piticilor cari îngânau a împărtăși simțirile unei inimi, pe care n'au știut-o prețui niciodată, totuși entusiasmul lui ca atare ne încălzește, căci este sincer, adevărat, energic, s'arată cu acea ne-șovăire de care ne minunăm în caracterele antichității.
Dumnezeu a fost îndurător și l-a luat la sine înainte de a-și vedea visul cu ochii, înainte de a vedea cum contimporanii care au copilărit împreună cu dânsul și în cercul lui de idei, le-au exploatat pe acestea, ca pe o marfă, cum au introdus formele goale ale occidentului liberal, îmbrăcând cu dânsele pe niște oameni de nimic.
El s'ar spăimânta văzând cum a fost să se realizeze pe pământul nostru libertate și lumină. El ar vedea parlamente de păpuși neroade, universități la care unii profesori nu știu nici a scrie o frază corect, gazetari cu patru clase primare, c'un cuvânt oameni cari văzând că n'au încotro de lipsa lor de idei, fabrică vorbe nouă, risipind vechea zidire a limbii românești, pentru a părea că tot zic ceva, pentru a simula o cultură care n'o au și o pricepere pe care natura n'a voit să le-o deie.
Murind în Italia, sărac și părăsit, rămășițele lui dorm în pământul din care a pornit începătura neamului nostru, cenușa sa n'a sfințit pământul patriei, ci e pe veci amestecată cu aceea a sărăcimii din Palermo. Cu limbă de moarte însă și-a lăsat manuscriptele sale d-lui Ioan Ghica și astăzi după un pătrar de veac din ziua morții lui societatea academică a însărcinat pe d. A. Odobescu cu revizuirea și editarea scrierii, care va vedea lumina la vreme, astăzi când vitejia și vârtutea țăranului nostru ne face să uităm fățărnicia și micimea de suflet a oamenilor de la 1848 și nemernicia unora dintre comandanții improvizați de frații roșii, cari pentru a-și dura glorie pe acții, duc ca d. Colonel Angelescu la o moarte sigură și fără de nici un folos pe acest popor viteaz și vrednic de a fi altfel guvernat.
Facă-se această scriere evanghelia neamului, fie libertatea adevărată idealul nostru, libertatea ce se câștigă prin muncă. Când panglicarii politici care joacă pe funii împreună cu confrații lor din Pavilonul de la Seina, se vor stinge pe rudă pe sămânță de pe fața pământului nostru, când pătura de cenușeri, leneșă, fără știință și fără avere va fi împinsă de acest popor în întunerecul, ce cu drept i se cuvine, atunci abia poporul românesc își va veni în fire și va răsufla de greutatea ce apasă asupra lui, atunci va suna ceasul adevăratei libertăți.
Dar suna-va acel ceas? Oare tinerimea care astăzi își uită limba și datinele prin cafenelele Parisului și care se va întoarce de acolo republicană; și îmbuibată cu idei străine, răsărite din alte stări de lucruri, va fi mai în stara să înțeleagă pe acest popor, a cărui limbă și istorie n'o mai știe, ale cărui trebuințe nu le înțelege, ale cărui simțiri o lasă rece? Fi-vor în stare acei tineri să înțeleagă, că nimic pe acest pământ, pentru a fi priincios, nu se câștigă fără muncă îndelungată, că toate cocoțările lor de-a gata prin intrigi de partidă și prin lingușirea deșerților și fățarnicilor roșii, nu sunt de nici un folos pentru țară? Fi-vor destul de înțelepți ca să nu lingușească patimile mulțimei cu fraze sunătoare, ci s'o facă a vedea lămurit, că munca și numai munca este isvorul libertății și a fericirii și cum că cei ce pretextează că bunurile morale și materiale se câștigă prin adunări electorale, prin discursuri de cafenea și prin articole de gazetă, sunt niște șarlatani, cari amăgesc poporul în interesul lor și spre risipa bunei stări? La întrebările acestea răspunsul e greu; ne temem chiar de a face concluzia finală.
Oare un stejar care-l rupi de la rădăcină și-l sădești în mod meșteșugit într'o grădină de lux are viitor? Oare neamul românesc cu toată trăinicia rădăcinilor, are viitor, când trunchiul e rupt de întreg trecutul nostru și răsădit în mod meșteșugit în stratul unei desvoltări cu totul străine, precum este pentru noi cea franțuzească?
Iată întrebări la care nu îndrăsnim a răspunde. Dumnezeul părinților noștri să aibă îndurare de noi.