Bătăliea de la Călugarenĭ
’’Prin dragoste, unire acestea facü puterea
Cetățile se sfarmă subt brațul lorŭ de ferŭ,
La ceĭ căzuți acestea întreamă’n vecĭ durerea,
Unirea dă la neamurĭ ce o cerŭ !..."
O aruncătură asupra Moldavii.
I
Sunat-a falnic tromba din munți către cîmpie,
Din patru părți s’adune romîna seminție,
De treĭ orĭ astŭ resunetŭ, atît de vitejescŭ,
Fu vocea răsbunăriĭ ce chiamă micŭ și mare
A merge’n focŭ năvlă sprě a țăriĭ apărare,
Sprě a țăriĭ libertate !.. unŭ sfîntŭ dreptŭ creștinescŭ !.
II
Căcĭ trista Romînie gemea, vaĭ !‘năbușită
Ca omul în peire, de soartă osîndită !...
Gemeaŭ și fiŭ și tată cu muma de insultŭ,
Pre turnurĭ sfînta cruce era depărtată,
În locu-ĭ semiluna pe steagurĭ îngîmfată,
Amenința peire, fanaticul eĭ cultŭ.
III
Iar Saracinul mîndru, făcut să verse sînge,
Credea în semnŭ acela, eternŭ că va învinge;
Abia’l împăca jaful și moartea ce’nspira;
Cu Alah !... și iataganul, servia pe împăratul,
Rîzîndu-și de ghiaurul ce’n față-ĭ tremura.
IV
Ce soartă amărîtă ! ce mare agonie,
Domnĭ pe viață țară în timpĭ de varvarie !
Streiniĭ sporind foarte în sînu-ĭ ne’ncetat,
Puținŭ le păsa parcă de Țara Romînească…
Dar însă numaĭ Cerul din multe ŏ a scăpat !..
V
Chiar mîna creatoare ce lumĭ a dat viață,
Ce’ajută tot orfanul, ce‘i dă a sa speranță,
Acelŭ ce’n omŭ și simpatie a pus,
Făcutu-l-a unŭ rege pre alte ființĭ toate,
D’a ține legĭ și pacea, și sfînta libertate
Fu darul ce‘ĭ se dete de Creatorŭ de susŭ
VI
Fu liberŭ născutŭ omul, maĭ liberŭ prin gîndire
El caută libertate, dorind o fericire.
Unŭ frate cu altŭ frate, c’o lege unŭ stăpînŭ,
Se scoală, se unește, își apără pămîntul,
Morminte, altare, templurĭ; voiosŭ află mormîntul,
De cît să poarte jugul al altuĭ neamŭ streinŭ.
VII
Afrontul, împilarea ce’atît îl apăsase,
Slăbi de tot Romînul de multŭ timpŭ își uitase
De gloriea străbună, de numele Romanŭ;
Uitase că fu Roma, stăpîn’a lumĭ odată
De ce oarĭ strănepoțiĭ se nimicir’ ast-dată
Să sufere sclaviea și jugul musulmanŭ ?
VIII
De silă, de nevoie, ce crudă ursitoare !
Legă pe fii Romeĭ de mîinĭ și de picioare,
Să vază cum streiniĭ pre dînși vinŭ
Aceĭ ce vreau să sfarme creștinele altare,
A neamuluĭ, a legeĭ, a tot c’era divinŭ ?
IX
Veniaŭ să smulgă țăriĭ a sa toat’ avuție,
Din fii-ĭ vîntoare a face spre sclavie,
Și cîte și mai cîte nedrepturĭ de ceĭ răĭ,
De care gemea țara, de care pîngea omul,
Îngenuchind cu lacrămĭ spre cerurĭ către Domnul,
Ș’apoĭ intra în focurĭ să mîntue p’aĭ săĭ !...
X
Atuncĭ se’nfurie tigrul cînd puiĭ se răpește,
Saŭ cînd el răpitoriĭ îĭ zărește
Că vine către dînsul din nuoŭ a’l maĭ lovi;
Turbează de mînie, scînteie din ochi lasă,
S’asvîrle pre vrăjmașu-ĭ; dar sîngele ce’l varsă
E acela ce‘l uraște și‘l place a’l sorbi.
XI
Așa multa‘mpilare restoarnă tiraniea,
Așa cînd vede omul că‘l‘neacă agoniea,
Că soarta e‘n peire, turbatŭ, înfuriatŭ,
Maĭ rău de cît o feară s’asvîrle pre vrăjmașu-ĭ,
De gîtu-ĭ cu el moare, sugrumă ucigașu-ĭ
Ce vinĕ aĭ răpi viața și fructul adunat.
XII
Așa Romîniĭ nostri atît timpŭ se luptară,
În contra multor ginte ce năvăliră‘n țară,
Subt Mircea și subt Radul, subt marele Mihaĭ[1]
Subt prințŭ acesta mare, eroul Romînieĭ,
Amantul libertățiĭ, cununa nemurireĭ
Ce dete țăriĭ sale pe cînd șovăia maĭ.
XIII
Căci desele răsboae Romînul obosise,
Lovindu-se în pepturĭ cu ceĭ ce‘l năvălise
La malurile țăriĭ, în munțĭ și prin cîmpiĭ,
Acol’ unde tufanu-ĭ servia aspre înarmare,
Și rîpele stîncoase adesea spre scăpare,
Să‘șĭ mîntuie avutul, soțiea și copiĭ.
XIV
Acol' unde bărbațiĭ, d’a lorŭ credință,
Chiema pre Dumnezeul Puternica ființă
Curagiul să le ție cŭ al săŭ sfîntŭ agiutorŭ;
Prin văile rîpoase, pe cîmpurĭ sîngerate,
Orĭ unde‘ĭ chema corpul din locurĭ depărtate,
Cu lăncĭ, săcure, coase, călărĭ și pe piciorŭ.
XV
Cînd mumele adesea îmbărbătaŭ puterea,
Cu prunciĭ lorŭ de brațe prin focŭ, uitînd durerea,
Urmaŭ bărbați‘n luptă, jeleaŭ pre celŭ căzutŭ,
Rănitului da reazămŭ în cîmpul bătălieĭ,
Murinduluĭ da apă în ghiara agonieĭ,
Și’n marea disperare chiar frontul’l aŭ ținutŭ.
XVI
Cu aceste nevoĭ grele luptatu-s’a Romînul !
Abia da în văratecŭ ș’ĭ era călcat tărîmul
De armiĭ dînd năvală ce Dunărea trecea;
Nevoiea‘l silea iară s’alerge spre apărare;
Maĭ da‘napoĭ vrăjmașul, trecea Dunărea mare,
Și peste Balcanŭ încă pe Turci ți’ĭ maĭ bătea.
XVII
Sultanul în mînie făcut-a hotărîre
D’a‘nvinge lumea toată, s’o aibă‘n stăpînire,
Întîĭ pe acestŭ popolŭ numit ce este Vlah;
Trimite chiar viziru-ĭ al său credinciosŭ, care
Purtase biruințe în contr’altor popoare
Maĭ de temut‘acesta ce nu știe d’Alah!...
XVIII
Se mîngîie’n părerea-ĭ și’ndată poruncește
S’adune a sa armată de unde se găsește,
În statu-ĭ risipită, în Orientŭ și Crîmŭ,
Adună pe toți haniĭ, depretutindenĭ pașiĭ,
Deliĭ ianiceriĭ, sredariĭ, toțĭ armașiĭ,
Pre toțĭ în cîțĭ credință avea al lorŭ stăpînŭ.
XIX
Turcia în picioare a fost pusă maĭ toată,
Sultanul poruncește să‘ntoarcă’a sa armată
Ce’atuncĭ era la Ungurĭ, cu care se lupta;
Vestitul Sinan Pașa, al căruĭ trufașu nume,
Și Unguriĭ, Georgia, de el toțĭ tremura!
XX
El a învins Arabiĭ, Tunisul, ș’asta dată
Sultanul ’n el se‘nchină ca‘n mîna sa cea dreaptă
Comanda‘ĭ credințează, vizirŭ’l a și numit,
Cu laude‘l încarcă și‘ĭ zice să porniască
Să bată Romîniea, s’o ia , s’o biruiască
Și pașalîcul dintrînsa a face-ĭ hotărît.
XXI
Sinan, Paș ’atuncĭ giură, pe capul săŭ se leagă
Raiaoa a supune și‘ndată el și pleacă.
Așa unŭ torentŭ mare pornind din munte ’naltŭ
Cu urlete departe de valurĭ prăvălite,
Cînd sloiurule ierneĭ în martie‘s topite,
Revars‘a sale unde atît de speriatŭ;
XXII
Cîmpie acoperi-va și rîpele stîncoase,
Ar răsturna copaciĭ, pădurile umbroase,
Cu furiĭ îmulțite pămîntŭ ar inunda,
Secînd chiar rădăcina la orĭ și ce răsare;
Smulgînd și sdrobind totul a apelor turbare,
Rostogolind vîrtegiurĭ ce ochiŭ ar spăimînta;
XXIII
Turbarea‘nsuflețită din nuoŭ prin alte valurĭ,
Ar trece peste rîpe, departe p’alte malurĭ,
Voind ca să înece cîmpiĭ ce n’aŭ pătrunsŭ,
Așa sporia turcimea, armata ce pornise,
La nordŭ pășind cu grabă spre Dunăre în susŭ.
XXIV
Speranță 'n scelătoare ! Născută din trufie
Aceluĭ popolŭ care stăpînŭ voia să fie
Pe chiar întreaga lumea ș’ Europ’ amenințat !
Speranța îĭ fu stearpă ca tot pe nedreptate,
C’aceluĭ ce răpește avutul de la frate,
Și vine să ucigă pre celŭ nevinovatŭ
XXV
Eternŭ triumfă dreptul în contra împilăriĭ !
Așa voește Cerul; el nu a dat uităriĭ
Nicĭ vermele subt peatră aicia pre pămîntŭ,
Și faptele omenireĭ eternŭ le observează;
A celŭ ce ține totul și totul îndreptează;
Din‘nalta-ĭ privighiere din tronul săŭ celŭ sfîntŭ
XXVI
Acelŭ Dumnezeŭ care toțĭ popolĭ ’ l mărește,
Bunŭ, dreptŭ, a tot potente ce lumea cîrmuiește,
Și numele săŭ mare e‘ntregul universŭ
Pe care pruncu’n fașă, cămila în pustie,
O muscă, o insectă prin el totul învie
Și pasărea în crîngurĭ îĭ‘nalță al eĭ versŭ !
XXVII
Dreptatea la picioareĭ; - la vocea-ĭ s’aripează,
Orĭ unde‘ĭ e voința ea pasu’șĭ îndreptează,
Să judece popoare, să‘nsemnĕ osînda lorŭ;
Iar celor c’o credință, c’o lege ș’o dreptate,
Ce nu știŭ desbinarea, unițĭ frate cu frate,
Dreptatea l’e tărie și ceru 'ntragiutorŭ.
XXVIII
Așa în Romînia pe’unŭ Prințŭ însufletește,
În visu-ĭ se arată…în ochiĭ strălucește,
Îl mîngîie,‘ĭ arată pe Crist mîntuitorŭ:
Acelŭ ce rădicat-a pe omŭ spre mîntuire,
Și lumea din’tunericŭ o adus la fericire,
-- Îi zice : “Te deșteaptă !...îțĭ sîntŭ apărătorŭ !...
XXIX
Atuncĭ se scoală Domnul acelŭ viteazŭ prea mare,
Cu grije pentru țara-ĭ aleargă sprĕ apărare,
Armează pîn la unul Romîniĭ resculațĭ;
Trimite prin ținuturĭ s’adune toată țara
Căcĭ este în peire, să scuture povara
Ce pîn’atuncĭ purtase greŭ împilațĭ.
XXX
Aleargă micŭ și mare la arme vitejește,
Din marginile țăriĭ la alta se vestește,
Curagiul este unul, pe toțĭ‘ĭ a însuflețitŭ..
Romînul steagŭ se‘nalță de vîntŭ se desfășoară,
Cu acuila cu crucea ce peste voinicĭ sboară,
Însuflețind Romîniĭ d’unŭ simțimîntŭ sfințitŭ.
XXXI
Mihaĭ pășește‘n frunte cu spada sa în mînă,
Cu scudŭ și zale; arme ce ca unŭ trăsnetŭ
Subt dînsu cursierul ninchează și’n spumatŭ
Pămîntul greŭ lovește, ca fulgerul de iute,
Din nărĭ fumegă focul, scînteie sîntŭ văzute
Din ochiĭ săĭ ceĭ agerĭ d’unŭ sînge 'nflăcăratŭ
XXXII
Eroul este falnicŭ și vocea‘ĭ este tare,
Conduse el Romîniĭ cu multă 'n bîrbătare
În lupte ce norocul le fu spre triumfărĭ;
Luptatu-s’a cu mintea maĭ cu seamă,
Și tot cu norocire s’a 'ncununat cu famă,
Și numele săŭ mare sună chiar peste mărĭ !
XXXIII
Cu Ungurĭ făcu pacea, tractaturĭ și prin care[2]
Îndatorațĭ să fie la orĭ ce‘mpregiurare
Să ție toțĭ într’una și agiutorŭ a da,
La timpĭ de trebuință, nevoea cînd va cere,
S’alerge uniĭ l’alțiĭ; de l’astă‘mperechere
Romîniĭ de la Ungurĭ unŭ reazemŭ aștepta
XXXIV
Și cu Transilvania, și cŭ alte țărĭ streine,
Precum și Moldavia, cu toate 'ntr’una ține,
Căcĭ fost-a interesul scăparea tuturor;
Această‘mpregiurare pre toțĭ îngrijește,
Aleargă‘n Romînia căci Turcĭ o copleșește,
D’aicĭ daca vor trece Eŭropa ĭ prada lorŭ.
XXXV
Străinelĕ adjutoare tot încă nu sosise...
Mihaĭ primește știre că Turcĭ acoperise
Tot malul despre dreapta ș’a trece se gătescŭ;
Aruncŭ eĭ podŭ pe apă, vorŭ Dunărea a trece...
Mihaĭ la ce aude grăbește ca să plece,
Pre capiĭ săĭ adună, comande le’mpărțescŭ !...
XXXVI
O parte a armateĭ trimis să păziască
În susŭ pe malul țăriĭ, ca armiea turciască
Nu dînd pri alte locurĭ să viĕ a‘ĭ cotropi :
Se face sfatŭ într’una, părerea îșĭ dă orĭ care
Romînŭ care în lupte făcu isbîndă mare;
Acu cu iscusință catŭ toțĭ a se gîndĭ.
XXXVII
Cu inimă, cu cugetŭ, c’o singură credință,
E sigurŭ fie care d’o plină biruință !...
Așa giuraŭ Romîniĭ, cu toțiĭ‘mflăcărațĭ :
Pămîntul ș’a lorŭ țară să apere cu sînge,
De cît să poarte jugul, de cît creștinŭ a plînge,
De cît a da tributul la niște concheranțĭ !...
XXXVIII
Astă-dată re’noi-va străbunul săŭ renume,
Romînul se va face recunoscutŭ în lume,
Că brațu-ĭ apărat-a tot neamul creștinescŭ :
Căci Turci ’n Romînia s’aŭ stăvilitŭ d’a trece,
D’ajunge maĭ departe, Eŭropa ca s’o 'nnece,
A jefui ș’a face unŭ totŭ coprinsŭ turcescŭ...
XXXIX
Aceste știrĭ ajunse și pînă la‘mpăratul
Austrii Rodolfo, ce’a consfințit tratatul
Cu țerile creștine, prin car’ er’aliatŭ :
Iar după obiceiul celŭ vechiŭ Transilvanieĭ
Doĭ oamenĭ armațĭ bine, cu focul bărbățieĭ
Chemaŭ poporul l’arme :-- ținuturĭ s’aŭ sculatŭ
XL
Într’una se sculară aceste țerĭ vecine !...
Prințuluĭ Sigismundu de loc nu‘ĭ veni bine
Aceste știrĭ soliĭ de la Mihaĭ‘i adus;
Cînd Domnul Romînieĭ trimise Buzescu
Cu darurĭ către dînsul și pe Calomfirescu,
De să‘l salute și cîte‘i a maĭ spus !...
XLI
Căcĭ prințul Transilvaniĭ serba căsătoriea
Cu Maria Cristina, ducesa d’Austria
L’a căror serbătoare Mihaĭ a fost pohtit
Și nuoua năvălire a turcilor în țară
Opritu-l-a d’a merge..Trimise n’aĭ săĭ dară,
Și soliĭ către principŭ acesta aŭ vorbitŭ :
XLII
"Cu multă‘nchinăciune, trimișĭ de la un confrate,
"Mărireĭ tale zicemŭ prea multă sănătate,
"Și Cerul fericirea să facă ca s’o aĭ !
"Căci Domnul Romînieĭ Mihaĭ, ce vă iubește,
"Trimite voă darurĭ prin care vă pohtește,
"Cu‘nalta-vă unire, viață și bunŭ traĭ !..
XLIII
"Iar țara e’n peire, ș’apoĭ țara Voastră !...
"Căcĭ oștile otomane sosescŭ în țara noastră;
"Vorŭ trece maĭ departe cu jafurĭ pustiirĭ;
“După tratatŭ vă ceremŭ a Voastre adjutoare,
“Să‘nvingemŭ inemiciĭ ce trecŭ peste hotare…
"Creștiniĭ mîntui-vomŭ de marĭ nenorocirĭ !...
XLIV
Respectă
Sigismundu odoarele trimise
Cu soliĭ ce lě aduse și cele ce’auzise,
Și‘ngrab cu adjutoare grăbește a porni;
Lasă regeasca nuntă și falnice ospețe
S’adune toți ostașiĭ…districtele mărețe
Le puse în picioare, cu
Ungurĭ a veni…
XLV
Mihaĭ nevoitŭ însă la cîte îl așteaptă,
Cŭ aĭ săĭ se chibsuiește și totul pune‘n faptă..
Familiea sa, Doamna ŏ pornește la Sibiĭ;
Prin bine cuvîntare, Eroul și părinte,
Prin sărutărĭ și lacrimĭ, cŭ a sale dulcĭ cuvinte,
El mîngîie princesa, ŏ asigură cu fiĭ !...
XLVI
Atuncia Doamna Floarea, pre nobila princesă,
De ducă se gătește și ochiĭ lacrimĭ varsă;
În inimă‘ĭ e dorul și chinurile‘ĭ crescŭ,
Căcĭ lasă țara-ĭ, soțul, o ! Doamne, prea mult sfinte !
De bună sănătate, se rogŭ foarte ferbinte;
Se‘mbrață, se sărută, ș’apoĭ se despărțescŭ !..
XLVII
Mihaĭ Vodă și Doamna așa se despărțiră,
Grăbia timpul a trece și eĭ se părăsiră
În voea Providențeĭ, speranța celor viĭ,
Iar nobila soție a sa Doamna Florica,
Rugîndu-se de soțu-ĭ maĭ toată ziulica,
I arată a sa durere ce’o simte maĭ întîĭ :
XLVIII
Îl roagă s’aibă grije de țara sa iubită,
D’acestŭ poporŭ de care era atît mărită;
Căcĭ prințiĭ unŭ părinte, pre popolĭ se numescŭ
Căcĭ eĭ sîntŭ capiĭ țări și lorŭ li se supune
Țăranul, cetățeanul credința‘n Domnŭ‘ș’o pune,
Să‘ĭ apere pămîntul și dreptul strămoșescŭ.
XLIX
Căcĭ Domnul ține cîrma, se‘nchină‘n el poporul
Ferice de acela ce face viitorul
Maĭ mare și maĭ falnicŭ, poporul fericitŭ,
Al săŭ nume rămîne cu glorie, mărire,
Trăește peste secolĭ c’o sfîntă nemurire,
Din fiĭ în fiĭ eterne cununĭ i sa’mpletit !
L
Acestea îĭ vorbește Princesa generoasă,
În brațe-ĭ tot îl strînge, genuchi‘ĭ‘mbrățișează
Și lacrime din ochiĭ curgŭ neîncetatŭ,
Eroul o sărută, ŏ ajută, ŏ liniștește,
De‘ntreagă mîntuire a țăriĭ îĭ vorbește
Și pînă timpul iată gelosŭ s’apropieatŭ.
LI
Unŭ sărutatŭ din urmă și eĭ se despărțiră,
Plînseră toțĭ aceia ce față îĭ priviră
L’această scenă tristă ilustrilor amanțĭ
O inimă‘nsă mare puținŭ e mlădieată
Ea încă se susține, căcĭ ea fiind creată
Spre gloriĭ, nu se‘nvinge precum a celor-l-alțĭ !
LII
Eroul se desparte d’a sa prea multŭ iubită,
Prě aĭ săĭ îĭ are‘n laturĭ și armiea’ĭ gătită;
Pre Raciu, Manta, Voicul și Udrea bunŭ ostașŭ,
Spătarul Preda, Stoica, și din Calomfireștiĭ,
Mihalcea Banul mare, Dan, Murgea, și Buzeștiĭ,
Acelŭ Stolnicŭ Radu ș’acelŭ faimosŭ
Farcaș
LIII
Și alțĭ mazîlĭ ce’n lupte, în cîmpurĭ sîngeroase,
Sdrobiaŭ ca leĭ de iute prin armiĭ numeroase,
Eraŭ și dorobanțiĭ, fustașiĭ căpitanĭ,
Erau uniĭ călare iar alțiĭ pedestrime,
Olteanul cŭ a sa chică ce’ĭ spaima în turcime,
Și alțiĭ de la munte o sumă de catanĭ.
LIV
Era în miezul veriĭ, ardea soare fierbinte
Ce’adesea orĭ urmează cînd daŭ ploĭ maĭ‘nainte;
Unŭ falnicŭ întinsŭ verde cîmpiĕ acoperea;
Pădurile stufoase cu lungĭ livezĭ plăcute,
Cît ochiŭ abia le vede, și rîurĭ foarte multe,
Cu văĭ răcoritoare drumețuluĭ zîmbia
LV
Spre nordŭ s’arată munțiĭ, zărițĭ din ori ce parte,
La vale‘n josŭ cîmpiea întinsă mult departe,
Și dealurĭ lănțuite cotindŭ pe‘ntinsul șesŭ;
Tufanul și cătina ce crescŭ nesemănate,
Cu fel de fel de arborĭ, de viță înțesate
La feare adăposturĭ, formează codrul desŭ.
LVI
Pe’ntinsa Romînie se vădŭ acestea toate,
Pe cîmpurĭ icĭ și colo staŭ locurĭle arate
Ce naște secerișul ș’aîtea avuțiĭ…
De ce e însă cîmpul ast-dată făr de muncă ?
De ce oarĭ plugul zace și brasda nu o culcă ?
Secerătorul fuge ca vîntul prin pustiĭ ?...
LVII
De ce oarĭ părăstă e vita prin pădure ?
Prea lesne vine hoțul dibaciŭ ca să o fure,
Că’n sate nu se vede măcar nicĭ unŭ unchiașŭ..
De ce oarĭ către munte se tragŭ lăcuitoriĭ ?
Se spargŭ orașe, sate..[3] din cîmpurĭ muncitoriĭ
Șaŭ părăsitŭ sudoarea,…nu e nicĭ lăcașŭ ?
LVIII
Privițĭ și București, cea nuouă capitală.
În care s’aședŭ domniĭ ceĭ întronațĭ cu fală,
Trgoviștea‘nainte măreață mult era!
Ea numără în sine atîțĭ Domnĭ ce stătură
Și țara cîrmuiră,…dar faptele lorŭ fură
Chiar spaima omenireĭ, ce nu se vor uita !
LXIX
La numele luĭ Țepeșĭ,[4] sfîrșescŭ, se încheiŭ toate!..
Căzu însă tiranul ce da c’ospețe moarte,
Și țepile‘ĭ fu steagurĭ subt care se‘ngîmfa.
Căzut-a și cetatea-ĭ în care desbinarea
Clocia în multe capurĭ ci’aduseră ruinarea,
Și armiĭle streine eĭ însu-șĭ le chema ! 7
LX
Așa făceaŭ boeriĭ !...c’o ură, desunire,
Vindeaŭ prin aurŭ țara ně avînd compătimire,
Cătaŭ interesŭ‘m parte, mîndriea îi orbia,[5]
Și d’astĭ nemernicĭ, c’a‘n iadŭ pentru păcate
În chinurĭ era țara :---avea Țepeșĭ dreptate
Cînd tot desbinătorul de viŭ ți’l jupuia !...
LXI
Atuncĭ și în tot timpul Romînu‘șĭ apărase
A sale prin minune ce drepturĭ îĭ rămase,
Din multele răscoale și lupte cu barbarĭ :
În tocmaĭ ca de vînturĭ bătută o piramidă,
Ce‘nfruntă anĭ, asprimea de vijeliĭ pornită,
Și‘șĭ‘nalță încă fruntea, coloanele-ĭ sîntŭ tarĭ !
LXII
Sîntŭ tarĭ ș’a lorŭ tărie Mihaĭ o prenoiește;
Cŭ al săŭ nume pe arme, unŭ templu pregătește,
Fu templul libertățiĭ pe care‘l a sfințit..
În nuoua capitală Mihaĭ domni pre țară,
Aicĭ a giurat Prințul cŭ aĭ să’ĭ ca orĭ să moară
Orĭ țăriĭ mîntuire să‘ĭ dea pînă’n sfîrșit.
LXIII
Ostirea la ce numărŭ era spre răsboire,
Făceaŭ optŭ miĭ toțiĭ romîniĭ spre lovire,
Voĭnicĭ să‘nfrunte armiĭ șĭ trupe cîtŭ marĭ;
Porunca li se dete spre Giurgiu să porniască
Ca nu maĭ înainte în țara Romînească
Turcimea a pătrunde cu prădăciunĭ amarĭ
LXIV
Sîntŭ grele aste‘ntreprinderĭ, gîndire trebuĭ mare !
Spre Giurgiu iaŭ avîntul cu multă‘nbărbătare,
Mihaĭ cu toțĭ Romîniĭ ce prea voioșĭ urmaŭ
Subt cîte căpeteniĭ ostașiĭ se‘mulțiră;
Din Bucureștĭ în zioă pornind seara sosiră
La satul Măgurelea, și mult drumŭ maĭ aveaŭ.
LXV
A doua zi asemenĭ la drumŭ pîșiau maĭ iute,
Trecură peste șesurĭ, pădurile știute
De maĭ tot călătorul p’acĭ carě a venit;
Mulțimĭ de văĭ și dealurĭ, iar Argeșu în cale
Mult repede se‘ntinde, lăsînd spumele sale
Zoritele lui unde pe malul săŭ lățit
LXVI
Sporiaŭ la pasŭ Romîniĭ și Dunărea zăriră..
Puținŭ spre răsuflare ostașiĭ se opriră
La cotul unor dealurĭ ce fruntea înălțaŭ;
Opriră călărimea și piota‘ĭ sosește;
Cu toțiĭ tăbărîră, ș’un lagărŭ se’ntărește
Cu strejĭ și cu vedete și steaguri fîlfîiaŭ !
LXVII
Unŭ dulce zefirŭ pre frunțile plăvițe
De bucle unduioase ce se desfacŭ în vițe
Lungŭ părul pe grumaziĭ voinculuĭ Romînŭ,
Acelŭ ce caŭtă punctual spre care arma’ntinse,
Cercînd cum taiě oțelul peste brîŭ’l încinse,
Cu carě o s’aib’a face în luptă cu păgînŭ.
LXVIII
Sîntŭ dulcĭ aceste visurĭ a inimei ceĭ june,
Mult lesne crezătoare, ce‘n minte-ĭ totŭ îșĭ pune
Isbîndă, triumfŭ, moarte, gîndind l’amanta sa;
Bătrînul tras d’oparte cu fruntea sa cea creață,
Cunoaște nevoĭ grele ce’a petrecut în viață,
Tot una pentru dînsul ce soarta îi va da!
LXIX
Ostașul truditŭ foarte pe maldăre s’așează,
În tabăra cea‘ntinsă pe cîmpŭ ș’adormitează;
A sale părerĭ însă încununate sîntŭ
D’o sigură isbîndă, de care se gătește,
Unŭ dulce surisŭ buza-ĭ ce roua‘l primenește,
I acoper’ a sa frunte întinsă pre pămîntŭ.
LXX
Și glodorosŭ pămîntul îĭ pare mult maĭ moale
De cît de pufurĭ perne saŭ finele sofale
Pe care odihnește unŭ pașă îngînfatŭ,
La capu-ĭ armăsarul pășunea verde paște,
Iar frîul este‘n mîna aceluĭ ce mijaște;
La orĭ și ce micŭ sunetŭ îndată‘ĭ deșteptat.
LXXI
De mult apuse zioa noaptea‘n loc sosește,
O noapte ca acelea în care se zărește
Prin desul întunericŭ abia stele pe cerŭ.
Mihaĭ se află’n cortu-ĭ și streajea sa veghiază
Departe, mult departe, cît ochiĭ potŭ să vază;
Gătițĭ sîntŭ toțĭ ostașiĭ de cîte li se cerŭ !
LXXII
Mult liniște și pace e‘n tabăra romînă,
Ce are să se lupte cu armiea streină.
În care numaĭ Cerul o poate adjuta.
A cuĭ va fi isbînda astă mare luptă ?...
Deplina mîntuire și lauda cea multă ?...
Stăpîne prea Potinte, sîntŭ toate‘nvoea ta !
LXXIII
Bătrînul Vizirŭ Pașa ce la Rusciuc sosise,
Cu armiea sa mare, tot malŭ acoperise
Lăsînd strîmtoarea’n urmă ce‘ĭ zicŭ : Cialicavac,
Avînd cu sine steagul celŭ sfîntŭ spre biruință,
Căcĭ sfîntul steagŭ să cază nu este prin putință;
Ne‘nvinșĭ sîntŭ musulmaniĭ în cîmpŭ unde’l desfacŭ.
LXXIV
E verde steagŭ acesta ș’ararea orĭ se scoate
Din sacrele mochee, în care staŭ păstrate,
Vestmintele, coranul Profetuluĭ sfințitŭ;
Și steagŭ acesta însă cînd din cetatě afară
Îl scotŭ e trebuință, e causă prea rară,
Îl iaŭ numa‘n răsboaie fiind nebiruitŭ
LXXV
Cu sine avea Pașa alțĭ doi-spre-ce pașale :
Selimi, Caraimani, Hasan și marĭ agale,
O grea artilerie, mulțimĭ de lucrătorĭ,
Cu care puse‘n lucru unŭ podŭ pestě apa lată
A trece cu‘nlesnire teribila armată,
Căcĭ are să robiască raia răsvrătitorĭ
LXXVI
Pre ceĭ ce a‘nfrîntŭ armiĭ ș’atîțĭ pașĭ prăpădiră,
Pre Mustafa vestitul, pe Hanu‘l biruiră,
Ceabia scăpă cu viață, perzînd deliĭ tătarĭ;
P’acestĭ ghiaurĭ de spaimă ce Dunărea trecură
Cu jafurĭ, pustiire, peste Balcan bătură,
Ș’au arsŭ cetățĭ atîtea, făcînd stricăciunĭ marĭ.
LXXVII
Aceĭ ce’au luat Brăila și Diiul pustiiră,[6]
Nicopolea o arse și cîte prăpădiră
Cetățĭ mult mare orașe cŭ acestŭ vestitŭ Rusciucŭ;
Ghiauriĭ facŭ revoltă, tributurĭ, copiĭ, fete,
Nu dau ca maĭ‘nainte, scultu-saŭ încete,
Ně ar lŭa și‘mpărățiea, ně ar pune eĭ subt jugŭ.
LXXVIII
Acestea zicea Pașa; pe barba sa se giură
A nu‘ĭ zice pe nume, să nu ia pîine’n gură
De nu va pune l’astia unŭ frîŭ, și pe Mihal,
De viŭ că o să’l prinză, legatŭ și că’l va duce
În feare la Sultanul, și țara luĭ Saturge
Spre pașalîcŭ va da-o, al Porțiĭ fiĭnd vasalŭ
LXXIX
Precum și Moldavia ce Hanu o va bate 9
Cu armiĭ numeroase pe und se abate,
Din partea către mare, lovind-o va robi;
Cu toțiĭ vomŭ culege o’naltă biruință,
Vomŭ smulge aurŭ, miere, pre cît va fi’n putință,
Pămîntŭ, ghiaurĭ noroade, cu totul vomŭ turci…
LXXX
În dunăre d’a stînga e vechea cetățue
Zidită dupre timpurĭ ce pînă în malŭ se suie;
Acilea apucŭ Turciĭ prin flota ce’așteptaŭ
De josŭ din marea Neagră, cu amunițiĭ plină,
Și‘n Dunăre sosește. Cetatea cea vecină,
Prin flotă fu luată, și Turci ŏ okupaŭ.[7]
LXXXI
Această fortereață ce pîn’acum se ține,
Cu valurile‘n luptă, abia niște ruine,
D’alăturea cu Giurgiu se vădŭ și‘n viitorŭ;
Ea spune despre timpurĭ, de turburărĭ mulțime,
Nevoile pre țară, a cărora iuțime
A’nvins-o bărbățiea, -- Romînŭ’nfruntătorŭ !
LXXXII
Aci în fortereață turcimea izbutise
Pe vase a întinde puntea, pe care o lungise
Din malŭ în malŭ; la dînsa cu mare micŭ lucra.
Îndarnŭ Mihaĭ voește să‘mpiedice lucrarea
Din malul Romînii. Cu toată‘n demînarea,
Sinan, sporia‘nainte și puntea se sfîrșia.
LXXXIII
S’arată dimineața în manta seninoasă,
Și razelě auroriĭ c’o zi de tot frumoasă
Roșește orientul, pre munțĭ, peste cîmpiĭ,
Iar valurile apeĭ lumina eĭ resfrînge,
Ca și’n oglindă cerul în purpură de sînge :
Ivirea sa aduce viața celor viĭ !
LXXXIV
Salută firmamentul cu multă bucurie,
Deșteaptă vînătorul în codru ca să vie,
Natura‘n sufletește începŭ toțĭ la lucratŭ,
Să are muncitorul, pescarul pescuiește,
Pe mare călătorul direcțiea‘și găsește,
Soldatul e‘n picioare, trîndavul zace‘n patŭ
LXXXV
Oarĭ cine nu gîndește la timpŭ să nu‘ntîrzie ?
Molatecul celŭ care cu multă trîndăvie
Maĭ doarme după zioă și soarteĭ de blestemŭ,
Ș’acela astă dată de soarta-ĭ se‘ngrijește…
Mihaĭ nu‘nchise ochiul !... Nuoĭ planurĭ el croește,
Că’n noaptea următoare va da al lupteĭ semnŭ.
LXXXVI
E zioa‘naintată și vîntul răcorește
Arșița saŭ căldura de care se pîrlește
Verdeața de pe cîmpurĭ ș’al florilor surisŭ,
Întunecă cîmpiea unŭ nuorŭ ce trece să ude;
Ca cum ar da o ploae pămîntul ca să ude;
Se‘joacă cu dorința ca fericirea‘n visŭ !
LXXXVII
De multŭ‘n picioare oștirea romînească;
Primește ordinĭ date îngrab c’o să sosiască
Minutul cînd Romîniĭ de focŭ se vor lupta,
De loc nicĭ o murmură nu e de‘mpotrivire ?
Oarĭ cine astă dată Romînŭ nu s’ar chema ?
LXXXVIII
Colo nu mult departe de armiĭle romîne,
E Dunărea hotarul al țărilor creștine,
Acolo cu toțĭ frațiĭ d’odat’ or năvăli…
Vedea-vomŭ ca ce poate a patrieĭ iubire !
Colo, entusiasmul spre viață, saŭ peire,
Streiniĭ, armiĭ, focul nu‘l domoli !...
LXXXIX
O mîn’ abia de oamenĭ, vedea-vomŭ ca ce poate,
Cînd aŭ în capŭ eroul ce‘n lupte necurmate
Uimirea răspîndit-a și spaima‘ntre vrăjmașĭ,
Ce însu-șĭ în persoană, cu sabiea în mînă
A pus pe goană armiĭ, și armiea romînă
Fu tot triumfătoare subt astŭ mare ostașŭ.
LXL
Al doilě Alecsandru, ca și Cesar fu mare;
Pompeŭ în multe fapte avu asemănare…
Unŭ Omir poate numaĭ să cînte glorĭa sa ![8]
Eŭ nu cutez din viața-ĭ să cînt o parte,
O singură scîntee din viața-ĭ făr de moarte,
Prin care tot Romînul din groapă s’ardica !
LXLI
În groapă săpătoriĭ căzură făr de știre,
Unŭ trăsnetŭ ca din cerurĭ veni sprě a lorŭ peire !
Dreptatea triumfează în contr’ apăsătorĭ.
Tiraniĭ,‘mpilătoriĭ ce‘njugă omenirea,
Ce vor conchistě a face și caŭtŭ a da lovirea
Acea maĭ de pe urmă,-- sîntŭ lorŭ ucigătorĭ !...
LXLII
Mihaĭ a fost chiar mîna de Dumnezeŭ aleasă
Să‘nalțe fiica Romiĭ, a face-o glorioasă,
De secolĭ cea căzută, de multe năvălirĭ
Cu timpi ce trecut-aŭ, ș’acea maĭ de pre urmă
Fu ŏ aspr’ amenințare !..dreptatea însă curmă
Orĭ căruia speranța d’atîtea cotropirĭ !
LXLIII
În acele maĭ dulcĭ visurĭ de negre faptě ascunse
Tiraniĭ, cînd se crede prin găurĭ nepătrunse
Departe d’ochiĭ lumeĭ că potŭ eĭ a lucra,
D’odată o fantasmă ațint’ a lorŭ lucrare !
Tiranul d’a sa umbră e spăimîntat maĭ tare:
Amicŭ saŭ frate, reazemŏ nu află a’l scăpa.
LXLIV
Ș’acela ce ĭ se supune de silă îĭ servește :
Vicleanul cade însu-șĭ în cursa cě o ursește
Despotul afl’ unŭ gîde în celu ce‘ĭ e supusŭ;
Căcĭ tot ia răsplătire de cînd lumea se știe;
Tiranul ia pedeapsă de l’altă tiranie
Maĭ mare ce‘l sugrumă cu chinuri de ajuns.
LXLV
Așa lucra armata acea neîngrijiată
De armiea romînă în față-ĭ concentrată.
Potrivnicul e tare !...dar cine vrea a’l ști ?
Bagagiurĭ, ostașĭ, arme, pe puntě abia sfîrșită.
Grăbiaŭ a trece turciĭ. – Sinan cŭ a luĭ suită
Și mare artilerie credea lumě a îngrozi.
LXLVI
Dě odată făr de știre lovitŭ se vede‘n față !
Mihaĭ comandă trupa de leĭ care‘l învață
Să știe să respecte pre celŭ desprețuit.
Sinan cu sînge rece a sa barbă resfiră,
De lucru săŭ îșĭ vede c’aĭ săĭ puntea sfîrșiră,
Ș’acele micĭ atacurĭ nimicŭ le a socotit.
LXLVII
Cŭ a sa îndemînare, el știe să porniască
Din susŭ a trece apa o aripă turciască,
Strategiĭ cunoscute de fie ce ostașŭ,
Să‘nchiză, s’ocolească, a‘nfrînge adversarul,
Ș’atuncĭ cum îĭ va place să‘șĭ joace armăsarul,
Silind să ĭ se‘nchine teribilul vrăjmașŭ.
LXLVIII
Mihaĭ văzînd că‘ĭ surda orĭ care năvălire,
Văzînd că nu se poate cu nicĭ o‘mprotivire
Să turbure avanțul a turcĭ sute de miĭ,
Consiliu‘ngrab adună, atacurile oprește,
Ci’or zice căpitaniĭ și el se învoiește,
Aceĭ care cunoaște isbînda‘n bătăliĭ.
LXLIX
Dar Turciĭ roiaŭ foarte, și toată siluirea
Era atuncĭ d’a surda. Mihaĭ luă și știrea
Că d’alțĭ turcĭ de la spate se afl’amenințatŭ
Văzînd că nu e treabă, silitŭ fu d’a se trage,
Știind ca în ce locurĭ pre pașă să îl bage
Cu toat’a sa armată, -- precum s’a și‘ntîmplatŭ !..
C
Mihaĭ luîndu-șĭ seama cŭ aĭ săĭ vitejĭ se trase,
Păzindu-se de cursa ce turci îĭ dresase;
El alta vrĕ a le‘ntinde, maĭ sigură a sa.
Spre Bucureșĭ luă calea și tabăra înfige
În valea cea din drumu-ĭ Călugărenĭ ce‘ĭ zice,
Vestită de bătaiea ce s’a trecut în ea !...
CI
Opresc acĭ gîndirea-mĭ să maĭ revăz odatà
Aceste anticĭ locurĭ, pe unde adunată
Oștirea Romînească cu fală a pășit !
Opresc acĭ gîndirea-mĭ și lacrăme‘neacă,
Sărut țărîna sfîntă ce de atîțĭ se calcă,
Pămîntul ce străbuniĭ cu sînge‘l a sfințit !
CII
Aci spre libertate, strămoșiĭ se luptară,
Și pîn la picătură al lorŭ sînge vărsară,
De care aburează pămîntul pîn acum;
Pe cerŭ mărețul soare și luna‘ntunecoasă,
Văzutu-i-a în taberĭ și‘n lupta sîngeroasă,
P’ntre vrăjmașĭ în droae făcîndu-șĭ liberŭ drumŭ.
CIII
Împovărațĭ de arme, sub tunurĭ trăsnitoare,
Cu brațu‘n fruntînd moartea țineaŭ lupta cea mare,
Așa pe timpŭ acela fu bravŭ acestŭ poporŭ !
Se răsboia Romînul în luptă voinicește,
Îțĭ maĭ lua vrăjmașul, colea, știĭ, romînește,
Și ți’l făcea să cheme p’Alah !... într’adjutorŭ
CIV
Căci sîngele turbează romînluĭ în luptă,
Cu zece ca cu unul pămîntul par că svîntă,
Și trăsnetul lovește subt pumnul săŭ de ferŭ;
Vrăjmașul împregiurul-ĭ cu cîtŭ se îmulțește,
Cŭ atîta maĭ îndată mormîntul îșĭ găsește,
Ca și nisipul măriĭ cum vinŭ așa și perŭ !
CV
Mihaĭ, el maĭ cu seamă, cu brațul triumfează,
Ca și unŭ leŭ în taberĭ vrăjmașu‘n spăimîntează,
Ne dîndu-ĭ pasŭ cu fuga măcar de a scăpa;
Pe goană puse armiĭ prin armiea Romînă !
De el s’a‘nlemnit gîdea cu paloșul în mînă !..[9]
Fu mare Prințŭ acesta în totul ce lucra!
CVI
Fatala însă soartă, geloasă p’orĭ ce bine
Pe’ntreagă mîntuirea acesteĭ țărĭ creștine,
Ce după lungĭ necazurĭ abia se bucura,
Cînd el hrăni speranța să scuture povara,
Țăranul ușurîndul de cîte gemea țara,
Făcu a i se stinge dorită steaoa sa !...
CVII
Căci iacă desbinarea a iaduluĭ mînie,
Ațîță‘n inimĭ ura de mîndrie,
Invidia fatală pe locŭ le des-uni.
Desbină aliațiĭ… nu vor obștescul bine,
Ci numaĭ fie care în parte pentru sine,
Și felŭ de felŭ de curse începŭ a upleti..
CVIII
Eroul pîn la sînge se luptă să‘ĭ împace,
Păzind unŭ echilibru, prin piedicĭ multe face
Sprĕ a țăriĭ mîntuire și neamu-ĭ gloriosŭ.
De ce oarĭ cadŭ eroiĭ ce secoli ’ĭ ivește ?
Abia se ivescŭ prințiĭ ce lumiĭ trebuește,
Abia pășescŭ spre țintă iată-ĭ din tronŭ josŭ ?..
CIX
Invidiea otravă vărsă cŭ a sa mînie,
Aprinse răutatea în ceĭ ce vreaŭ robie,
Contrariĭ la cunune Mihaĭ ce’a cîștigat
Ca țara-ĭ să‘ncunune și nemu-ĭ cu mărirea;
Mîndriea se revoltă să smulgă nemurirea
Din mîna cestuĭ Principŭ ce fu d’alĭațĭ trădatŭ
CX
El fu mărirea țăriĭ în care se născuse,
Romînului fu reazemŭ și lacrăma-ĭ ce curse
D’atîtea ’mpilărĭ aspre acum o alina,
Mînîndu-l prin dreptate l’al Romeĭ nume mare,
Mînîndu-l ca să calce streina apăsare,
De care atîțĭ secolĭ creștinu ’n chinŭ țipa.
CXI
Și ochiul ce nu doarme al’nalteĭ zeitățiĭ
Vegiea pre Romîniea, și razele dreptățiĭ
Vărsatu-s’au d’asupra la plîngerile eĭ;
Unŭ Tat’a tot Puternicŭ, ce totul luminează,
Din ’nalta-ĭ lăcuință ce totul privegiază,
Dreptatea nu lăsat-a călcat’ a fi dě ăĭ răĭ !
CXII
Romînul înviat-a.....păstrat-a ŏ Romînie !
Și drepturilě eĭ toate în secolĭ ca să ție
Din fiĭ în fiĭ prin Domnul, Romînul neclintitŭ;
Credința sa la culme păstrînd-o, să răsune
A sa voce la ginte și 'ntruna să răsune
Ca oile perdute ce 'n turmă s’aŭ unitŭ !...
CXIII
Aici dar a fost locul Mihaĭ unde sosise,
Cŭ aĭ săĭ părăsind Giurgiu, și tabăra 'ntărise;
Potŭ spune aste locurĭ de cîte a fost atuncĭ !
Potŭ spune aste dealurĭ, potŭ spune aste cîmpurĭ,
Cum aŭ trecut Romîniĭ prin văĭ și peste crîngurĭ,
Ș’o muche eĭ ales-aŭ să ia la strîmtŭ pe turci....
CXIV
D’oparte și de alta se 'nalță două dealurĭ,
Unŭ crîngŭ se 'ntinde 'n mijlocŭ, ca printre două malurĭ,
P’aicĭ Neazlovul curge cu pasu-ĭ mocirlosŭ;
Stufoase și mari lacurĭ de timpurĭ vechĭ vărsate;
O punte peste ape, din malŭ în malŭ străbate;
E drumul către Giurgiu ce scoate 'n susŭ și josŭ.
CXV
Aicĭ Mihaĭ, Romîniĭ d’a stînga tăbărîră,
D’a 'nvinge saŭ să peară aicĭ se hotărîră;
Iar armiea turcească ce Dunărea a trecut,
Acum înaintase cŭ a sale avangarde
În susŭ pînă la Neazlovŭ.—Romîniĭ d’altă parte,
Staŭ gata să 'ĭ loviască în orĭ ce minutŭ
CXVI
Infam’ ar fi 'ndoiala celuĭ ce se luptă
Sprě a sa neatîrnare; speranța ne strămută
Pe aripe de flacărĭ ce dă dorințeĭ sborŭ;
Nenorocirě atîta pre omŭ îl întărește,
Și 'n marginile rîpeĭ, maĭ răŭ cînd se găsește,
Așteaptă 'ntr’al săŭ sufletŭ unŭ ce mîngîitorŭ.
CXVII
O lungă suferință odată sfîrșitŭ are,
E 'ncredințatŭ de sigurŭ acela ce 'n răbdare
Pămîntul aburit-a prin lacrăme ferbințĭ;
Odată suferința obezile sdrobește,
Odată se deșteaptă acelŭ ce 'n chinŭ trăește...
Odată dă la dracu și jugu și suferințĭ !...
CXVIII
Atunci vrăjmașul vie !..atunci sosească feara !
Credința în unire va 'nvinge toată țara,
Romînul, după trude, lovirea îĭ va da;
Din urma sa lovire, din sufernițĭ răbdare;
Pe el nu 'l spăimîntează unŭ numărŭ d’armiĭ mare,
Se luptă cu căldură prilegiŭ a nu 'l scăpa.
CXIX
Cu multă bucurie și trupele vecine,
Sosescŭ din Moldavia, și Unguriĭ ce vine
Subt bravŭ Albert Kirali, ilustrul generalŭ.
Romîniĭ cŭ adjutoare ce-va-șĭ se îmulțiră,
La șai-spre-ce miĭ iată-ĭ, subt arme se gătiră,
Cu toțĭ unul și unul adastă la semnalŭ...
CXX
Sinan de altă parte de rîpe pe cîmpie,
Privia cum potŭ Romîniĭ cŭ atîta semeție
S’aștepte a da peptul cu dînsul, cŭ armiea sa,
Cera la două-sute de miĭ ostirea toată,
Măreaț’ artilerie de bombe încărcată;
Romîniĭ cum nu tremurŭ ?...ci lupta ŏ aștepta ?...
CXXI
Apune sfînta zioă în care s’animase
Creștiniĭ ce d’a stînga de apă s’așezase.
Trimitŭ pe la ferposturĭ cu strejĭ a le‘ntări.
Turcimea d’altă parte, ianiceriĭ de frunte,
Păzescŭ ca nu romîniĭ în noapte peste punte
Să treacă făr’ de veste mormîntŭ a le ursi…
CXXII
Icĭ, colo, se vădŭ focurĭ în tabăra creștină,
Pe cerurĭ trece luna c’o jalnică lumină,
Pe care ŏ ațintŭ turciĭ ca semnŭ favoritorŭ;
În grabă unŭ nuourŭ ce trece 'ĭ ascunde discu 'n ceață
Ea nu va fi în zioă la‘nchinătorĭ povață ?
Ea nu va privi lupta d’uciderĭ, de omorŭ ?...
CXXIII
Frumoasă stea ce’adesea în inime păscut-aĭ
Amorul, bucuriea ! ast-dată oarĭ văzut-aĭ
Cum armiea romînă în tabără pîndea ?...
Văzut-aĭ oarĭ stindardul celŭ mîndru destins foarte,
Peste mulțimĭ de arme în șirurĭ așezate,
Și pasul sentineliĭ mereu cum lě okolea ?...
CXXIV
Văzut-aĭ oarĭ gătirea acea mult bărbătească,
La care unŭ capŭ sigurŭ căta să se gîndească
Ș’acesta fu eroul, Mihaĭ nemuritorŭ ?
Cum noaptea petrecut-a ?..ce gîndurĭ peste gîndurĭ
Treku subt mîndra frunte cu care‘n multe rîndurĭ
Învinse inemicul, afost triumfătorŭ ?
CXXV
O ! soartă, ș’astă dată fiĭ voitoare !
Ascultă aste inimĭ ce batŭ cu înfocare,
Și lasă unŭ cursŭ liberŭ speranțeĭ pe deplin,
Precum la amoresul ce’așteaptă ca să bată
Momentul revederiĭ cŭ a sa adorată,
Deplina fericire urmată după chinŭ.
CXXVI
Și doĭ vrăjmașĭ tot ast-fel momentul ce‘ĭ desparte
Puterea să măsoare din două părțĭ cu moarte,
Momentul după urmă e lungŭ, nesuferitŭ;
Momentele din urmă sîntŭ anĭ de așteptare,
Dorința bate‘n pepturi c’o grea nĕastîmpărare,
Trudește adăstătoriĭ ce caută unŭ sfîrșitŭ !...
CXXVII
Așa e tot osteanul cu armele în mînă,
Ce’așteaptă vocea trombeĭ ce’n tabără răsună,
Și bomba trăsnitoare a șurea cu focŭ,
A’șĭ îndoi oțelul în mîna cea vînoasă,
Și moartea a trimite din țeava fulgeroasă,
Să‘nfrîne cursîeru-ĭ ce nu‘șĭ găsește lokŭ...
CXXVIII
Așa eraŭ
Romîniĭ în ceĭ timpĭ de bravură,
O noapte de veghiere unŭ secolŭ le părură,
Atuncĭ cînd micŭ și mare cu toțĭ zioa așteptaŭ !
Dar însă vaĭ d’acela ce’ar cugeta vînzare,
C’adesea inemiciĭ prin banĭ, prin desbinare,
Căutaŭ a‘ntinde curse la care alergau.
CXXIX
Acela ce ar vinde pre patriotŭ și țară,
Cînd țintele creștine într’una s’adunară
Ca jugul să răstoarne barbarilor cel greŭ,
Să libere pămîntul d’invasiĭ, de robie,
D’a sa re’mpopolare prin altă colonie...
El însu-șĭ robŭ se face, robindu-șĭ neamul săŭ !
CXXX
Căci cine ști cum poate Romînŭ era s’ajungă !
Cărîndu-l peste mare cu agonie lungă,
Saŭ cine știe unde gonitŭ, împrăștiatŭ,
Ca și murindu ’n lume ce ochiul săŭ deschide
Lumina să maĭ vază ș’etern apoĭ‘l închide,
La capu-ĭ goane, paloșŭ du’n firŭ‘i er’ atîrnatŭ !...
CXXXI
Aceasta nu s’ar face de cît din vrě o vînzare,
Acelŭ trădătorŭ iudă ce‘ntîĭ dă sărutare,
În urmă vinde totul și frate și stăpînŭ;
Acela stăd’oparte și planurĭle ochiește,
Cu fruntea blestemată conspiră, se gîndește,
Prin aurŭ se‘nfrățește cŭ al săŭ vrăjmașŭ păgînŭ
CXXXII
Sinan spre isbutire, prin intrigĭ ce le vîră,
Aleargă la aceia ce patriea vîndură;
Grăbește a da aurŭ cu pumnĭ măgulitorĭ.
Iar iuda ca unŭ iudă se prinde totŭ a face,
A’ șĭ vinde părințĭ, țară, căcĭ patriea nu‘ĭ place;
Ar vrea să‘șĭ vază neamul subt greĭ apăsătorĭ !...
CXXXIII
Acesta a fost Mihnea și Dan fu Vistierul;
Fu Mihnea lepădatul ce’amăgit cerul.
Trecînd din una‘ntr’alta sprě a vinde țara sa;
La turcĭ aflase reazemŭ să scape de urgie,
Sultanuluĭ jurat-a eternă slugărie;
Sinan căta prin Mihnea cu aurŭ lucra
CXXXIV
Trimite luĭ Dan aurŭ și Dan întinse curse,
Să‘n sufle îndoială silințele își puse,
Descoragind ostașiĭ venițĭ într’ajutorŭ,
Zicînd că este surda a luĭ Mihaĭ lucrare,
Că nu va sfîrși bine cu o putere mare,
Și murmura‘n mulțime lŭă fatall sborŭ,
CXXXV
Iar doĭ generalĭ ungurĭ cu alțiĭ în unire,
Din cîțĭ eraŭ în lagărŭ, îșĭ tragŭ a lorŭ ostire
Căcĭ eĭ se cumpărară de vistierul Dan.
Acesta‘n înțelegerĭ cu Mihnea lepădatul,
Căta la desbinare s’aducă tot soldatul,
Puținŭ maĭ rămăsese fataluluĭ săŭ planŭ
CXXXVI
A da în capŭ Romîniĭ, ostirea adunată,
Mihaĭ să dea în lațurĭ cu toat’ a sa armată;
Prin Mihnea astea toate Sinan cu banĭ lucra.
Dar cerul voi alt-fel : ca pre titanĭ dreptatea
Trăsnitu-i-a din cerurĭ, le‘nfrînse răutatea...
Căzut-aŭ trădătoriĭ îm cursa ce’o‘ntindea !
CXXXVII
Nu mult trecu și zioa pe cerurĭ se arată !
La pasul auroriĭ lumina sîngerată
Gonește pre luceafărŭ din urmă ce s’a stins,
Cu el și noaptea fuge, pe care o blesteamă
Oștirea Romînească, ce numaĭ zioa cheamă...
Aceĭ ce credŭ în Prințul de‘ntusiasmŭ aprinsŭ !
CXXXVIII
Aceĭ ce nu se schimbă… și sîntŭ tot într’o stare;
Ce nu cadŭ în partida lui Dan celŭ cu vînzare,
Ce credŭ în Dumnezeul Hristos mîntuitorŭ,
Emblema libertățiĭ, pe steagurĭ sfînta cruce
Ŏ ațintă cu durere, ce‘n tabără‘ĭ aduce
Spre care ruga‘n dreaptă și lacrămile lorŭ
CXXXIX
Mihaĭ cŭ aĭ săĭ în laturĭ genuchi săĭ își pleacă
În zioă rugăciunea spre Domnul ca să facă,
Cu toat’ a sa ostire, cu toțĭ aĭ săĭ armațĭ.
În urm’aŭ eĭ s’asculte ce Prințul le vorbește,
Cînd pașa d’altă parte bătaiea rînduiește;
Nimicŭ îĭ par ghiauriĭ în tabăr’ adunațĭ.
CXL
Sfîrșind dar rugăciunea, Mihaĭ p’aĭ săĭ îĭ cheamă
Marĭ, micĭ toțĭ generaliĭ, soldațiĭ maĭ cu seamă,
Ș’acestea le vorbește c’unŭ tonŭ prea bărbătescŭ
,,Aduceți-v’aminte băețĭ de țara noastră,
,,De vitejiĭ trecute, de tristă soartă,
,,Căcĭ prea mult sufrit-a poporul romînescŭ..
CXLI
,,Aduceți-v’aminte d’aĭ vostri părințĭ care
,,N’aŭ suferitŭ sclavie, purtară nume mare,
,,Vestițĭ în toată lumea ce eĭ aŭ stăpănitŭ !
,,Acum voĭ, strănepoțiĭ Romanilor cu fală,
,,Să înghițiĭ rușinea…să n’avețĭ îndrăsneală
,,D’a‘nvinge răpitoriĭ ce țar’ au cotropitŭ !
CXLII
,,Gîndiți-vă c’ast dată prilegiul este mare !
,,Gîndiți-vă kă turciĭ în marea‘nverșunare,
,,De moarte pedepsi-vor creștiniĭ resculațĭ,
,,Gîndiți-vă maĭ încă că Turciĭ ce perdură
,,Orașe, cetățĭ, armiĭ Romîniĭ ce bătură,
,,Atîta eĭ slăviră, sîntŭ chiar descurageațĭ
CXLIII
,,Din cîțĭ capĭ eĭ avură vrăjmașĭ pe țărĭ creștine,
,,Maĭ aŭ numaĭ p’acesta ce‘n țara noastră vine
,,P’acesta curăța-‘l-vomŭ și sîntemŭ mîntuțĭ.
,,Turcimeĭ arăta-vomŭ că daca altă dată
,,Robiseră eĭ țara, ŏ aflase desbinată,
,,Acum unițĭ Romîniĭ se facŭ nebiruițĭ !
CXLIV
,,Avețĭ inimă mare c’astŭ dată vomŭ învinge !
,,Să nu vă spăimînteze turcimea ce se strînge
,,În numărŭ ca acesta ce’acum s’aŭ adunatŭ;
,,Sinan p’aĭ săĭ de frunte lăsatu-i a spre pază,
,,El nu are cu sine ostașĭ de spăimîntat.
CXLV
,,Sîntŭ num’ adunătură, strînsoare de prin lume,
,,Cu focurĭ înmiite noĭ da-le-vomŭ unŭ nume,
,,Lĕ om da acele visurĭ ce’atît’ ș’ închipuiescŭ;
,,Lĕ omŭ da deplin veninul de care se‘mbuibează,
,,Vrăjmașuluĭ de sînge setosŭ‘ĭ omŭ da să vază
,,Romînul ca ce poate, tot neamul creștinescŭ.
CXLVI
,,Și d’a strîmtoare‘ncolo de mărĭ ce stăpîniră,
,,I omŭ face să se ducă de unde‘ntîĭ veniră,
,,Europa mîntui-vomŭ, invasiĭ vomŭ opri...
,,Cînd țările unite ca frațiĭ ne adjută,
,,Ne trebue dar inimĭ ast-dată pentru luptă,
,,Ș’etern prin cununare Romînul bravŭ va fi !...
CXLVII
Oarĭ cine poate spune răspunsul ce ostașiĭ
Îl deteră la Prințul :-- Învinge-vomŭ vrăjmașiĭ !...
Mihaĭ să ne trăiască ! și tot biruitorŭ !...
Aidețĭ !..aidețĭ cu toțiĭ !..la moarte orĭ și unde !!!.
Romîni‘n multe cete trecură peste punte,
Avînd toțĭ generaliĭ Mihaĭ în fruntea lorŭ.
CXLVIII
Vă‘nchipuițĭ unŭ tigrŭ înfuriatŭ prea tare,
Ca trăsnetul cum cade, făcînd unŭ urletŭ mare,
Din ochiĭ lăsînd sînge, ferosŭ prada a‘nhăța,
Saŭ leul în mîndriea-ĭ primid o grea lovire
Ce’ar da-o vînătoriĭ d’odată făr de știre,
În inimă lăsîndu-ĭ o rană foarte grea.
CXLIX
Și chiar parcă desertul mugind de agonie,
Ar geme cu pămîntul ca și‘ntr’o vijelie,
Maĭ răŭ ca uraganul ce vine nisiposŭ,
A feareĭ mare luptă, lovind-o vînătoriĭ,
E‘ntocmaĭ ca aceea precum s’ar bate nuoriĭ
Ce scapără în munte unŭ trăsnetŭ viforosŭ.
CL
Așa primi turcimea lovirea romînească..
Din patru părțĭ cu focurĭ, bătaiea cea cerească
Cădea parcă pre dînși, afrontul a‘șĭ spăla !
Romîniĭ dînd năvală cu peptu‘naintează,
Și moartea semănîd-o, vrăjmașu‘nspăĭmîntează,
Lăsîndu-l în uimire la ce nu s’aștepta.
CLI
Dar cine e eroul acelŭ ce comandează ?..
Cŭ atîta înfocare Romîniĭ inimează
Și strigă :-- Înainte !..’nainte dațĭ băețĭ !
A sa voce ca tunetŭ s’aude prin mulțime.
Îndarn detună bomba trimisă de turcime,
Ea cade rușinată subt pașiĭ îndrăsnețĭ.
CLII
Tîrziŭ dar adversariĭ, trezițĭ din amețială,
Văzînd cu ce iuțime Romîniĭ daŭ năvală,
Bătaiea o dirige ce-va maĭ în favorŭ,
S’acață dintr’o parte și d’alta voinicește
Albert Chirali, Ungurŭ, cŭ aĭ săĭ mult voinicește
O aripă sfăramă de turcĭ cu pașa lorŭ.
CLIII
Sinan, Haiderĭ, Saturgi, Hasan, pașĭ generali
Mhmet, Husein capiĭ și Mustafa, agali,
Oprescŭ dar năvălirea cea furioasă ’ntîĭ.
Romîniĭ daŭ‘nainte în armiea cea mare;
La‘ntîia‘nsă lovire, ce’a fost atît de tare,
Perdură turcĭ o sumă din ceĭ vestițĭ deliĭ.
CLIV
Apoĭ năvălescŭ turciĭ cŭ a lorŭ artilerie,
Sfăramă și sdrobește romîna semeție,
Ș’așa eĭ se luptară maĭ pînă la nimezĭ;
D’oparte și de alta nu se cunosŭ ostașiĭ,
Subt trăsnete se vîră, vrăjmașĭ între vrăjmașiĭ
Cu portul se cunoaște, cu steagul prin grămezĭ
CLV
Cînd două elemente se luptŭ cu înfocare,
În apă căzînd focul, o mare‘ntr’altă mare,
Cu vîjiirĭ de spaimă și’n spumă fumegînd,
Cu nuoriĭ fiind una, de nu s’ar maĭ cunoaște
De este omŭ’n viață saŭ iadul îl tîraște
În negrele abisurĭ, ca‘ntr’unŭ poptosŭ mormîntŭ,
CLIVI
Ș’ar crede că‘ĭ momentul al lumeĭ dupe urmă
Trecînd de viața ceea de unŭ păstorŭ ș’o turmă,
Cînd neamurile toate într’una s’or uni,
Din urmă cînd veni-va a lumeĭ sguduire,
Pămîntŭ, cerŭ, universul isbite‘ntr’o lovire,
De rîpe ar da cu toate și‘n haosŭ ar peri...
CLIVII
Aș’ ar fi crezut poate acela ce văzut-a
Cea crîncenă bătaie în care mulțĭ căzut-a
În sîngele ce curse acelŭ răsbunătorŭ
De partie, de lege, de tot ce‘ĭ sfîntŭ în lume.
O ! dac’ar fi vre unul dintrînșiĭ pentrŭ a spune,
De sîngele ce curse, d’acelŭ grozavŭ omorŭ !...
CLIVIII
Saŭ cînd ar fi vre unul ce s’ar gîndi maĭ bine
Din patrioți țăriĭ... și dĕ ar simți în sine,
Că patriea prin sînge de rele a scăpat,
Că țara văzu, muma, eroiĭ ce căzură,
Ca și o mumă fii pe care îĭ perdură
Spre viața eĭ eternă saŭ legĭ ce a păsatrat !
CLIX
Aduceți-v’aminte Romînĭ de Romîniea,
Iubita voastră țară !...vînzarea, agoniea,
Goniți-o de la sînul celŭ dulce prințescŭ;
De vremile trecute aduce-ți-v’aminte !
De ceĭ ce se luptară și umbra-le‘n morminte
Vorbește pînă astă-zi de dreptul romînescŭ !...
CLX
Din nuoŭ detună tunul, din nuoŭ se sparge bomba,
Ninchează cursieriĭ, și unde audŭ tromba
Aleargă saraciĭ cu sutele de miĭ...
Buzescu e la mijlocŭ, lovește din putere,
Și Manta generalul un altŭ cursierŭ cere
Să sboare peste taberĭ, perzînd pe celŭ dintîĭ.
CLXI
Ostașiĭ bătrîni, tinerĭ, încarcŭ, descarcŭ arma...
Asaltul daŭ prea iute; cu sgomotul, cu larma
Comanda nu așteaptă, ca leiĭ năvălescŭ.
Vrăjmașu‘n mare la mijlocŭ cînd îĭ are,
Eĭ știu a se și trage, cu multă‘ndemînare,
Și focurĭ înmiite vrăjmașuluĭ pornescŭ.
CLXII
Așa pînă subt seară, Romîniĭ se bătură.
Învinșĭ, și învinseră, o sumă josŭ căzură,
Slăbiră maĭ pe urmă dar tot nebiruițĭ,
Perdură dintre frațiĭ acea maĭ mare parte,
Perdură multe tunurĭ,- rănițĭ alțiĭ de moarte,
Formară d’a se trage unŭ unghiŭ înrînduițĭ.
CLXIII
Dar focul nu‘ncetează, din unghiŭ se înmiește;
Vrăjmașul nu ia seama Romînul că slăbește,
Căci tot cu bărbăție el știĕ a sĕ apăra,
Așa unŭ șarpe‘n peatră silitŭ se‘napoază,
Dar însă tot maĭ mușcă cu limbĭ ce‘nveninează,
Și tremură desertul de șuerarea sa !
CLXIV
Amară disperare d’ar perde biruința
Romîni‘n care‘șĭ puse a lorŭ toată credința !
În cumpănă sta soarta spre moarte ș’a trăi.
Abia înc’o speranță puținŭ maĭ licurește...
Oarĭ corpul ce s’așteapă *)...la vreme oarĭ sosește?
Trimise după dînsul Mihaĭ pentrŭ a sosi ?..
CLXV
Apune sfîntul soare ! e ora rugăciuniĭ !..
Se tragŭ cev ’adversari ĭ...se traseră
Romîniĭ.. Stăpîne Prea Puternicŭ !...ia...vinŭ ceĭ adăstațĭ !...
Romîniĭ iaŭ putere; ostașiĭ răsuflară;
Mihaĭ ațintă bine mișcărĭ de din afară...
Maĭ vor turcĭ o lovire, din nuoŭ înverșunațĭ !..
CLXVI
Mihaĭ lĕ observă toate, cŭ aĭ săĭ se pregătește
În contra stratagemiĭ ce turci o‘ntocmește !
Pe dĕ altă parte Mihnea, Hasan catŭ pe Mihaĭ
Să‘l ia dupe la spate; cu Dan se‘nțeleseră,
Acelŭ ce spionase de toate cum merseră...
Cătaŭ a pune mîna măcar pe Prințu’n caĭ...*
Mihaĭ așteaptă două roate de cazacĭ, ce nu era departe de lagărul său.
CLXVII
S’aude o murmură prin ceĭ ce bagŭ de seamă
Că Dan e vînzătorul de carĕ aŭ să se teamă
Romîniĭ, toată țara...”El trebuĭ a muri !...”
Răspunde un june foarte istețŭ și cu îndrăsneală,
Ce sta tot lîngă Prințul, și orĭ în ce năvală
Era spre adjutoru-ĭ, de curse a‘l păzi.
CLXVIII
Romîniĭ nu perdŭ timpŭ...d’a‘nvinge aŭ să vază...
Mihaĭ se hotăraște, cŭ a zileĭ încă rază,
Să dea iar o lovire cu prețŭ de viața sa...
Albert Kiralĭ atuncĭa, ce două tunurĭ le lŭase
Din tabără inimică, p’o muche lĕ așezase,
-Sta gata ca să facă trăsnirea a sbura.
CLXIX
Sinan în fruntea armiĭ ce încă‘ĭ rămasese,
Voia să treacă puntea la care ajunsese
Cŭ aĭ săĭ în numărŭ mare avînd și steagul sfîntŭ,
Eĭ punŭ acum silința a da o hotărîre
Bătăiĭ asteĭ zile; făceaŭ eĭ chibsuire
Slăbițĭ că sîntŭ Romîniĭ ș’aĭ spulbera în vîntŭ
CLXX
O ! Doamně a tot Potinte ! voința ta s’așteaptă !...
Mihaĭ fu astă dată eroul mare‘n faptă,
El vru a merge‘n frunte, p’aĭ săĭ a inima !...
Se repezi !...securea unuĭ osteanŭ o smulse,
Pe punte adversariĭ precum unŭ roiŭ ajunse,
Mihaĭ căzu ca fulgerŭ ce trăsnetŭ ar lăsa !...
CLXXI
Ca și unŭ leŭ pre feare, saŭ oĭ cînd le sfîșie...
Ca tigru‘n răsbunare, ca tot ce‘n mînie,
Aĭ săĭ năvălescŭ iarășĭ, și tunurile trăsnescŭ;
E totul moarte, sînge !...Mihaĭ în turcĭ lovește;
Nicĭ unul nu maĭ scapă acela ce‘ndrăsnește
În față s’arate cu Prințul Romînescŭ
CLXXII
De spaimă adversarulŭ rămîne în uimire,
El crede că Profetul trimisu-i-a peire,
Peire pretutindenĭ și stingerĭ cu amarŭ,
Îĭ parě a fi pedeapsa acea nepomenită,
Din urmă ora lumeĭ pe puntě afurisită...
Subt care iadu‘ntinde blestemul din tartarŭ !
CLXXIII
Așa fu adversarul măcelăritŭ în spaimă,
Mihaĭ îl îmbrîncește sdrobindu-l fără seamă :
Căzură inemiciĭ în apa ce curgea !
Mihaĭ cu a sa mînă pe Caraiman îl taie,
Lovindu-l cînd da pașa în Neazlovŭ ca să saie
Să scape de urgie cu steagu‘n mîna sa !...
CLXXIV
Mihaĭ îĭ smulge steagul celŭ sfîntŭ de biruință,
Pre care inemiciĭ‘șaŭ pusŭ a lorŭ credință,
Și n’așteptaŭ ca steagul vrě odat’ a fi răpusŭ.
El calcă înainte, către Sinan pîșește,
Cînd celŭ căzutŭ se vaită, se sbuciumă, scrîșnește,
Și balta‘i e mormîntul, strigînd : Alah !... în susŭ.
CLXXV
Sinan la astea toate, maĭ mortŭ de‘ngălbenială,
Fu răsturnatŭ în apă d’a ostilor năvală.
Dar ce maĭ rămăsese de astĭ greĭ adversarĭ ?...
Respinșĭ, bătuțĭ din față, înpinșĭ și de la spate,
Atuncia, vaĭ ! perdură speranțele maĭ toate,
Puținĭ abia scăpară cu viață din ceĭ marĭ.
CLXXVI
Subt dînși cursieriĭ, spumanțĭ, scăldațĭ în sînge,
Scoteaŭ acea mugire ce aerul respinge,
Și apa se roșise de morțĭ și de ceĭ viĭ.
Scăpă abia cu viață Sinan prin întîmplare,
Scoțîndu-l oare cine din balta cobitoare,
Mormîntul de peire atîtor osmanlîĭ
CLXXVII
Hasan și
Mihnea vodă o luară șĭ eĭ la fugă,
Ș’ascunseră rușinea în crîngurĭ, ĭntr’o luncă,
De unde tîrziŭ ese cŭ aĭ săĭ a se uni.
Mihaĭ triumfătorul și fala Romînieĭ,
Învinse pînă noaptea, amarŭ dînd agonieĭ
Armata inemică cu care se lovi !!.
CLXXVIII
Cu noaptea încetează și lupta sîngeroasă,
În care vitejiea a luĭ Mihaĭ faimoasă
Rămase monumentul celŭ falnicŭ preste anĭ,
Cu care Romîniea făli-se-va‘ntre ginte,
Scînteea cea divină Romînuluĭ v’aprinde
Virtuțile ș’amorul străbunilor Romanĭ.
CLXXIX
Ce jugŭ nu suferiră, cu gloriĭ triumfară,
Pămîntŭ,‘ntreagă lumea, pre eĭ îĭ respectară;
Ast-dată dar Romîniĭ cu Prințul lorŭ urma
Virtutea și mărirea acea nemuritoare,
Și patrieĭ cu laurĭ îĭ daŭ încoronare :
Romînul a‘ĭ fi fală Romînŭ a se chema !...
CLXXX
Așa sfîrșĭ bătaiea‘n Călugărenĭ urmată,[10]
Vestită în anale ca cea maĭ sîngerată
Din cîte avu Romîniĭ cu Turciĭ încleștațĭ,
Aicĭ aŭ perdutŭ turciĭ unŭ numărŭ foarte mare
Și‘n urmă dup’ aceasta, Sinan în disperare
Fu alungat din țară cŭ aĭ săĭ puținĭ scăpațĭ.
CLXXXI
Tîrziŭ, pe cînd romîniĭ de turcĭ maĭ răsuflară,
Scoțîndu-ĭ din orașe ce eĭ le ocupară,
Gonindu-ĭ pîn la Giurgiu și dincol’ i aŭ trecut,
Plecînd și aliațiĭ, oștirile streine,
Romîniĭ‘n capitală intrîndŭ mîndri de sine,
Pe Prințŭ felicitară de cîte le a făcut.
CLXXXII
Veni și Vistierul l’această veselie
S’arate remușcare, mai mult ipocrisie,
Că credinciosŭ el este mărețuluĭ stăpînŭ...
În mulțĭ murmura mișcă, de trădătorŭ îl știe...
Ș’acuma îndrăsnește la Prințul ca să vie,
Să‘și spele neagra pată pre sînge de romînŭ ?
CLXXXIII
Pîșaște pîn la Prințul c’o umilă tîrîre..
Mihaĭ‘ș’aruncă ochiĭ ș’a sa desprețuire
Ajunge‘n fiorarea acestuĭ apostatŭ.
Mihaĭ nimicŭ nu‘ĭ zice, în sfatŭ că se găsește :
A pedepsi o vină prin lege el voiește;
Voia întîĭ de fapta-ĭ să fie încredințatŭ.
CLXXXIV
Romînĭ o sărbătoare obștească prînzuiră,
D’a țăriĭ înălțare pe carě o mîntuiră :
Ostașĭ, poporul, clerul spre Domnul mulțumiaŭ
În templurĭ rugăciunea se tămîiea p’altare. -
Mihaĭ l’aĭ săĭ de frunte le detě unŭ ospățŭ mare,
Ș’atuncia toțĭ boeriĭ către palatŭ veniaŭ.
CLXXXV
Ospățul se‘ncheiese, în sala cea domniască,
Cu pompă conmeseniĭ veniră să prînzească. -,,
Venit-a Vistierul ?..,, Mihaĭ spre eĭ a zis.
El vrea a da ertare...Nicĭ unul nu răspunde : - ,,
E mort Dan Vistierul, de sine s’a ucis !..
CLXXXVI
Se‘nfioară conmeseniĭ,
Mihaĭ, toat’ adunarea..
Unŭ jupe‘ncetŭ vorbește :- ,,
Ș’a pedepsit vînzarea !..”
Unŭ sgomotŭ dup’ aceea s’ațîță‘ntre boerĭ.
Căcĭ Dan înțelesese a Prințuluĭ mînie,
S’a otrăvit el însu-șĭ să scape de urgie.
-,, Mișelul !---toțĭ ziseră,---fu iuda pînă erĭ !...”
CLXXXVII
Puțină turburare la oaspețĭ el aduse.
Buzescu și cu Manta nimica nu răspunse;
Farcaș sta în picioare, cu cupa închina :
,,Mihaĭ să ne trăiască ca să învingemŭ iară !
Trăiască țara noastră ! iar vînzătoriĭ peară !.. --,,
Amin !”...zisě adunarea, și vivatŭ !!! toțĭ urma.
FINE
Note
modifică- ↑ Mihaĭ Viteazul, fiŭ luĭ Pătrașcu celŭ bunŭ și frate cu Petre Cercel, a luat în căsătorie pe doamna Florica, fiica Vistieruluĭ Ioan, celŭ ce se afla la Poartă logofătŭ din partea țăriĭ. El fu maĭ întiiŭ Banu al Craiovi, în timpul domnirei luĭ Aleksandru al III-lea. Talentele și geniul săŭ militarŭ, îl puseră în rîndul celor maĭ celebri generalĭ și celor maĭ marĭ stăpănitorĭ. Cursul faptelor sale e plinŭ de cele maĭ înalte bravurĭ și numele săŭ va rămînea pentru tot-d’auna încununatŭ de victoriî și succese ce a repurtat în contra tutulor națiunilor cu care a avut d’afacere.
El rădică națiunearomînă la o culme de glorie și făcu să reînvie în mijlocul eĭ simțimîntele acele mărețe și bravura străbunilor Romaniĭ. Pe ceĭ căzuțĭ în întunericul apăsăriĭ ș’al uităriĭ, luațĭ în picioare de atîțĭ alțĭ popolĭ care năvăliră peste dînși, ceĭ descurageațĭ și degenerațĭ, ceĭ ce n’aveaŭ o patrie asigurată și o mînă protectoare, Mihaĭ îĭ adună subt scudul săŭ și
îmbărbătîndu-ĭ îĭ făcu să scuture jugul pe care atît timpŭ îl purtaseră. Numele de Romînŭ ajunse a fi respectatŭ de toțĭ, și colosul acelŭ ruinatŭ de secoli și întru risipire, începu a se reconstrui subt o aquilă și aceleașĭ legĭ; soarele Romînieĭ ș’al Romînilor, se arată mare și strălucitorŭ la orisontŭ, și, de și nu fu pentru tot-d’auna neîntunecatŭ de nuoriĭ nenorocireĭ, totu-șĭ Romîniea avu a se făli de o zi ferice pentru dînsa : o zi mare și memoriabilă în analele istoriĭ, și prin care va putea lua tot-d’auna parte din drepturile gintelor.
În cursŭ de șapte anĭ aĭ domnireĭ sale, Mihaĭ Viteazul, după ce curăți toată țara și cetățile Romînieĭ de gunoiul și spiniĭ care împiedicaŭ răsuflarea și progresul independințeĭ romîne, într’unŭ timpŭ ș’o curgere de atîtea nenumărate răsboae, petrecute în contra inemicilor, atît înăuntru țăriĭ cît și peste hotare, dinaintea a le căruĭ arme ș’a numeluĭ său, cetățile îșĭ plecau creștetul murilor și barierele cele maĭ neînvinse îĭ deschideaŭ locŭ, munțiĭ ceĭ înalțĭ și apele cele maĭ profunde neputîndu-ĭ a’ĭ opri pasiĭ, și numărul celŭ mare de ostirĭ inemice nefăcîndu-l să se teamă saŭ a se trage înapoĭ, el, ajunse a fi chiar spaima și cu desăvîrșire descuragearea unora, pe cînd alțiĭ se mîndriaŭ și se socotiaŭ norocițĭ d’aĭ putea cîștiga amiciea ș’a găsi în alianță cu dînsul. Dintre toțĭ pare că împăratul Rodolfo a știut să prețuiască mai mult meritele și bravura acestuĭ prințŭ mare, atît de trbuinciosŭ și folositorŭ causeĭ creștine de atuncĭ, iar alțiĭ, ca niște trădătorĭ, închinațĭ interesuluĭ propriu, aŭ căutatŭ tot-d’auna să‘l amăgiască; cînd îl vedeaŭ maĭ mult încurcat în răsboaele cu Turciĭ, rupeaŭ alianța ce o încheeaseră între dînși, vroiaŭ a’ĭ dicta condițiĭ de pace și ce le la te !... În cîte rîndurĭ, Sigismund Batori, cu masca amicieĭ ș’al interesuluĭ comunŭ, nu căută să aibă pe Romînĭ supușĭ, iar marele Mihaĭ cu o mînă la timpu de nevoie întinzîndu-ĭ capitulațiea, cu ceelalti îĭ înfățișa sabiea, țiindu-l prin aceasta în respectŭ; de și pînă în cele din urmă Batori i a făcut tot răul putinciosŭ !...
Domnul Moldovi, Ieremia Mogilă, ne iubind causa comună a tuturor Romînilor, se opuse din toate puterile mareluĭ bărbatu ca să nu înființeze proiectul ce’l avea d’a uni pe toțĭ Romîni subt o aquilă, ba încă, s’a și aruncat în brațele Polonii, inimica generală p’atuncĭ a cualiții creștine.
Generalu Basta, infamŭ trădătorŭ, în gelosiea sa cea mare, neputînd a maĭ privi dinaintea sa pe unŭ Romînŭ cel ce’ĭ era superiorŭ prin calitățile și bravura militară, conspiră în umbră moartea prințuluĭ eroŭ, așa toți creștini și Romîniĭ perdură pe celŭ maĭ înfocatŭ răsboitorŭ pentru sfînta lorŭ causă.
El muri la 18 augustŭ 1601, în etate de 43 de anĭ, în floarea viețiĭ, în epoca cînd purta resbelŭ în contra luĭ Sigismund Batori, înturnîndu-se de la Praga, după întrevederea ce o a fost avut cu împăratul Rodolfo, avînd cu dînsul pe Romînĭ pe generalul Basta ca să coprinză Transilvania, iar ucigașiĭ, profitînd într’o dimineață cînd el se afla departe de ostirea sa, pe care tocmaĭ o pornise către Făgăraș ca să libere pe doamna Florica, ce se afla acolo, năvăliră prin trădare și cu lașitate asupra luĭ și așa el muri în cîmpul de la Torda, apărîndu-se cu sabiea în mînă ăn momentul celŭ din urmă. Corpul său fu înmormîntatŭ la Bîlgrad în biserica cea zidită de dînsul, iar capul săŭ fu adus de soru-sa Chiasna și s’a îngropat la mînăstirea dealuluĭ la Tîrgoviște. Familiea sa, nenorocita princeasă, după ce a fost ținută la Făgărașŭ prissonieră, de către Sigismund Batori, acesta bătut în cele din urmă de armele luĭ Mihaĭ ș’a le împăratuluĭ Rodolfo, fugi la amicul săŭ Ieremia Mogilă, de la care cerînd adjutorŭ precum și de la Hanul tătărescŭ, îĭ trimise spre robie pe familia luĭ Mihaĭ care se perd acolo. Sacra însă memorie a numeluĭ ș’a faptelor acestuĭ prințŭ va rămînea neștearsă din inimile tuturor Romînilor; ea va trăi și se va înălța pentru tot-d’auna ca unŭ celŭ maĭ mare monumentŭ întru și gloriea națiuneĭ Romîne !... - ↑ La 1594, 5 noembrie, se ținu unŭ congresŭ în Bucureștĭ între trimiși plenipotențiarĭ din partea prințuluĭ Sigismund, din Transilvania, și de la prințul Moldovi Aaron, ceĭ ce încheiaseră o alianță și se legaseră prin giurămîntŭ cu Mihaĭ, strîmtoratŭ pe de oparte de armiile Otomane ce năvăliră în țară și pe de alta de amenințările ce îĭ făcea Batori, că va rupe relațiile de pace cu dînsul, priimi o învoire pentru care trimise la Făgăraș un numărŭ de boerĭ ca să trateze : acestia Încheeară cîte-va articole dictate de Sigismund Batori pe care mai tîrziu le rupse Mihaĭ, cînd intră triumfătorŭ în Transilvania și făcu pretutindenĭ a fi victorioase pe unde trecură fîlfîind cu mîndrie stindardele sale, precum și a răsuna cu nemărginită fală numele armiilor sale.
- ↑ Se poate lesne înțelege că în aceĭ timpĭ de necurmate răsboaie și acelŭ vandalismŭ din partea streinilor ce năvăliaŭ pre satele și cele maĭ prințipale orașe din Romîniea, lăcuitoriĭ staŭ maĭ mult gata cu averile și cu vitele lorŭ, unindu-se într’unŭ numărŭ de familiĭ, ca să se tragă în munțĭ, căutînd unŭ refugiŭ, și‘ntr’acestea vetrile lorŭ, sate și orașe întregi rămîneaŭ Pustiĭ, nelăcuite de nimenĭ.
- ↑ Vlad IV. Țepeș saŭ Țepeluș, a domnit de la 1456 pînă la 1462 și‘n a doua domnie, de la 1477 pînă la 1479. Istoriea ne înfățișează pe acestŭ omŭ ca celŭ maĭ tiranŭ. Creșterea și petrecerea luĭ cu turciĭ maĭ mult timpŭ și greutățile ce‘l a întovărășit și pe care le a întîmpinat el pînă se văzu prințŭ,‘ĭ a stricat inima,‘ĭ schimbat fisionomiea și făcură din el celŭ maĭ crudŭ, posomorîtŭ și vărsătorŭ de sîngele inemicilor săĭ. Țepile eraŭ uneltele luĭ cele iubite prin care îĭ plăcea cu deosebire a ucide pe culpabilĭ și pe ceĭ ce eraŭ în contra sa. El prin chinul Acesta întroduse unirea și‘șĭ asigură tronul.
Cu o guardie a sa, compusă din ceĭ maĭ cruzi oamenĭ, înfiora prin numele săŭ pe boeriĭ care conspirară în contra luĭ ș’a sistemuluĭ săŭ de a domni. Țepeș află despre acestea toate. Dete unŭ ospățŭ în zioa de paștĭ, unde chemă toată boerimea la dînsul și maĭ cu seamă pe ceĭ ce‘ĭ cunoștea de capi aĭ conspirațiĭ. Aceĭ ce aŭ apucat de aŭ venitŭ, o parte căzură victime răsbunăriĭ sale, perzîndu-le viața, iar cei-l-alțĭ fură trimișĭ în nume de salahorĭ ca să zidească cetatea Poenarĭ: esistă și pînă astă-zi drumul unde merseră eĭ, care se chiamă Calea-Boierilor. Atît inemici săĭ din năuntru țăriĭ precum și prisonieriĭ de răsboiŭ cercaŭ aceeașĭ soartă din mîinile luĭ. În maĭ multe rîndurĭ‘ș’a pus chiar masa și mînca cu cea maĭ mare nepăsare în locurĭ unde se afla ocolitŭ de țepe, în mijocul văităturilor și a țipetelor spăimĭtătoare a le celor trașĭ n’în țepe... - ↑ Nicopoli, Diiul, Rusciucu, Hîrsova, Brăila, Silistra precum și altele aŭ fostŭ coprinse în multe rîndurĭ de la turcĭ. Fama și cutremurarea ce înspira urmele armiĭ romîneștĭ în locurile pe unde trecea, vor putea spune Dunărea, Carpațĭ și Tisa; cele maĭ însemnate forterețe a le lorŭ îșĭ plecară capul și porțile lorŭ fură deschise dinaintea luĭ Mircea cel mare, Radul de la Afumațĭ și Mihaĭ Viteazul...
În această împregiurare, Hanul tătărescŭ după ce maĭ‘nainte fu bătut de Mihaĭ, trebuind iarășĭ să intre în Moldova și d’acolo să treacă în Țara Romînească ca să se uniască cu armiea luĭ Sinan, fu opritŭ din causa pentru că Cazacĭ și Rușiĭ intraseră în pămîntul săŭ. - ↑ Cercetațĭ istoriea și vețĭ vedea cîte nenorocirĭ și greutățĭ causară țăriĭ aceĭ ce în tot-d’auna nemulțumițĭ se aruncaŭ în brațele streinilor ca să răstoarne pe domnŭ, întrecîndu-se care de care prin intrigĭ și cu banĭ a poseda tronul țăriĭ și a’șĭ putea îndestula pasiunea cea de răsbunare și de stăpînire !...
- ↑ Giurgiu fu întăritu de turcĭ după ce Sinan trecu Dunărea și înaintă pînă în susŭ de Tîrgoviște. Mînăstirea Radul Vodă din Bucureștĭ fu asemenea transformată într’o fărtereață, și după aceea Tîrgoviștea toată fu fortificată, unde se închise Ali Pașa și Mehmes-Beg cu garnisoana turcească, care se predete în urmă, după ce o încongiurară armiile creștine. Sinan cu armiea cea mare se trase către Giurgiu, minînd fortereața Radu Vodă, care se și arse în urmă, iar Giurgiu fu teatrul celiĭ maĭ crîncene și sîngeroase bătăliĭ.
- ↑ Daca în secoliĭ trecuțĭ Romîniea s’a putut făli cu numele atîtor generalĭ ilustri, astă-zi cînd eroismul secolului stă în papă, Romîniĭ aŭ văzut eșind din sînul lorŭ bărbați remarcabilĭ ! – Fără a maĭ numi atîtea nume cunoscute de către toțĭ romîniĭ ceĭ adevărațĭ precum ș’atîtea scrierĭ ce desvoltară gustul și ideile, cele două cînturĭ din Mihaida le putemŭ numi capitele uneĭ adevărate epopeĭ, ca ș’acelea care aŭ cîntatŭ nenorocirile Ilionuluĭ, secolul celŭ mare al lui Cesar, sîngele ce’l vărsară prinți și cavaleriĭ creștini pentru mormîntul luĭ Crist.
- ↑ Pe cînd se găsia Mihaĭ Banŭ al Craioviĭ, fiind persecutatŭ de Alecsandru al III-lea celŭ ce pusese niște ucigătorĭ să‘l omoare, prin îndemnul socru-săŭ, Vistierul Ioan, care se afla pe lîngă Înalta poartă unŭ bărbatŭ foarte creditatŭ, porni spre Constantinopolŭ dar Alecsandru, simțind despre plecarea luĭ Mihaĭ, trimise după dînsul oamenĭ ca să-l întoarcă înapoĭ. După ce îl prinseră și’l aduseră la Bucreștĭ, îl închise în pușcărie din ordinul lui Alecsandru III, acesta temîndu-se de murmura popoluĭ, cel ce era foarte apăsatŭ de către dînsul și‘l ura prea multŭ, puse să‘ĭ taie cît maĭ îndată capul. În mijlocul popoluluĭ adunatŭ de osîndirea luĭ Mihaĭ, gîdea, celŭ adus a’l tăia, înfricoșîndu-se de teribila căutătură ce o avea precum și de corpul săŭ celŭ morțialŭ, aruncă satîrul din mînă și strigă fugind prin Mulțime că el nu îndrăsnește și n’are curagiŭ ca să omoare unŭ omŭ ca Mihail...
- ↑ Citămŭ istoriea despre ceea ce se atinge de Împrejiurările acesteĭ lupte la Călugărenĭ. ,, - În vremea în care de toate părțile se făceau pregătirile cuviincioase, avangarda turciască a și trecut Dunărea și a înaintat prin țară pînă la satul Călugăreni. Mihaĭ neașteptînd adjutoarele streine, îșĭ trimise nevastă-sa Florica și toată familiea sa dinpreună cu toată averea la Sibiĭ, asemenea trecură în Transilvania și alțĭ boerĭ pe cariĭ bătrînețile nu‘ĭ erta să intre în lupta aceasta pentru patriea lorŭ. După aceasta, trimițînd o parte din armiea sa ca să ție în frîŭ avangarda turciască care înfipse lagărul la Călugărenĭ, el cu 8,000 oamenî, apucă drumul Giurgiuluĭ la locul unde Sinan lucra la podul pe vase ca să șă și treacă armiea sa cea mare. Dete năvală asupra meșterilor și lucrătorilor, și o lună întreagă opri săvîrșirea poduluĭ și trecerea peste Dunăre dincoacĭ. Dar cu o mînă de oamenĭ Mihaĭ nu putea să străjuiască toțĭ țărmuriĭ. Pe la unŭ locŭ două zile departe de Giurgiu trecură niște trupe turceștĭ în țara Romînească; asemenea maĭ trecură cu luntrele și alte trupe. Acestea fără veste loviră pe Mihaĭ de la spate. Atuncĭ el fiind silit a se trage îndărătŭ, Sinan isprăvi podul și îșĭ trecu toată armiea. Mihaĭ se trase în dosul Călugărenilor unde îșĭ așeză lagărul; Sinan merse după dînsul pînă la Călugărenĭ. Lagărul luĭ Sinan se deosibia de al luĭ Mihaĭ printr’unŭ crîngŭ mocirlosŭ; prin mijlocul crînguluĭ era unŭ șanŭ de pămîntŭ și de lemne, și în tot locul acesta nu încăpea maĭ mult de 12,000 oamenĭ.
Îĭ veni lui Mihaĭ oare care adjutoare din Transilvania de la Sigismund Batori și din Moldova de la Ștefan Răsvan, și toată armiea luĭ crescŭ la 16,000 soldațĭ. Lagărul lui Sinan era așezat într’o posiție înaltă și maĭ bună, și se afla întrînsul peste 200,000 turcĭ înarmațĭ. De și vedea Mihaĭ că numărul vrăjmașilor este de două-spre-zece orĭ maĭ mare de cît al armieĭ sale; avînd însă nădejde în Dumnezeŭ și credința și vitejiea a lor săĭ nu se sfii nimicŭ a începe el bătăliea. La 13 augustŭ, 1595, odată cu făcutul zileĭ, puind toate în orînduială, îmbărbătă armiea sa prin cuvinte potrivite cu împregiurarea și vrednice de unŭ generalŭ mare ca dînsul. Încuraje pe romîniĭ săĭ aducîndu-le aminte de isprăvile cele viteze a le strămoșilor lorŭ ce le aŭ săvîrșitŭ sub Mircea celŭ bătrînŭ, sub Vlad Țepeș și Radul de la Afumațĭ, împotriva uneĭ asemenea mulțimĭ de vrăjmașĭ; inimă pe Ungurĭ să se arate vrednicĭ de faptele cele marĭ a le națiĭ ungurești; și după ce îĭ îndemnă pe toțĭ să’l urmeze pe dînsul; trecu șanțul și isbi armiea cea numeroasă a luĭ Sinan.
Îndrăsneala aceasta mare a luĭ Mihaĭ înspăimîntă pe Turcĭ Fiind că de amîndouă părțile se luptaŭ bărbătește, nădejdea biruințeĭ nu se știea despre care parte va rămînea. Mihaĭ aruncîndu-se asupra Turcilor îĭ împingea adesea orĭ pînă la lagărŭ făcînd mare omorŭ; turciĭ culegîndu-și puterile se siliaŭ a sprijini năvala, și cîte odată căzînd cu mulțimea acea numeroasă asupra luĭ, îl silia să se tragă îndărîtŭ. Într’acestŭ chipŭ a ținut bătăliea de la răsăritul soareluĭ pînă despre seară. Aproape de sfințitul soareluĭ, viindu-ĭ niște trupe pedestrașe ce era departe de lagărŭ și pe care el le chemase acum, venirea acestora însufleți puterea cea ostenită a armii romîneștĭ.
Atuncĭ Mihaĭ înaintea armii sale întovărășitŭ de vre o cîțiva de aĭ săĭ se aruncă în mijlocul turcilor doborînd la pămîntŭ ceea ce întîmpina în drumul săŭ; tăie singurŭ cu mîna sa pe Caraiman Pașa și pe alțĭ generalĭ și ofițerĭ turcĭ și cu semne de biruință se întoarse la aĭ săĭ. Această faptă eroică îmbărbătă pe toată armiea sa și îĭ dete putere nuouă, încît oprĭ în locŭ armiea turcească. Pe cînd armiea romînească ținea bătaie în locŭ cu vrăjmașiĭ, Mihaĭ porunci ca cu două tunurĭ ce le scăpase din mîinile turcilor și care se așezase de o parte, să se facă focŭ asupra mulțimeĭ vrăjmășeștĭ. Tunurile acestea au adusŭ mare slujbă prin focul lorŭ celŭ iute și bine îndreptatŭ. Făcîndu-se drumŭ deschisŭ și largŭ p’între turcĭ, Mihaĭ porunci unuĭ căpitanŭ de cazacĭ ca cu o parte din trpele romîneștĭ să pătrunză în mijlocul vrăjmașilor.
În vremea în care acesta aduse mare turburare între turcĭ, Mihaĭ căzu cu toată puterea sa asupra lorŭ, mișcă armiea turciască din locŭ și o întoarse îndărătŭ spre fugă. În învălmășala aceasta Sinan fu luat în picioare de către chiar oameniĭ săĭ și fu aruncat josŭ dupe unŭ podŭ în rîul Niazlov cu atîta repeziciune, încît îĭ sări vre o cîțiva maĭ multe steagurĭ turcestĭ, pînă și chiar steagul verde Și sfîntŭ al prooroculuĭ Mahomet despre care turciĭ credeau că nu se poate perde; asemenea făcu și alte prăzĭ și jeafurĭ marĭ. Bătăliea aceasta a ținut de dimineața pînă seara, a fost atît de grozavă, și atîta sînge s’a vărsat, încît s’a roșit rîul Niazlovul; și numaĭ întunericul nopțiĭ a oprit de nu s’a biruința maĭ departe.
1. Dacă soarta n’ncetat în atîtea rînduri d’a împovăra Romîniea cu atîtea calamitățĭ, aceea de subt domnirea lŭĭ Alecsandru al III-lea, înaintea luĭ Mihaĭ Viteazul, o putemŭ numi cu dreptul cuvîntŭ cea maĭ miserabilă stare din cîte a suferit. Toată țara se afla în jafŭ și prădăciune.- Streiniĭ și speculatoriĭ veniaŭ din toate părțile spre a’ și scoate după placu-le din spinarea lăcuitorilor dobînzile cele grele pentru baniĭ cu care împrumutaŭ pe domnĭ ca să-șĭ facă dresurile pe la Constantinopol și‘ntr’alte părțĭ. Creștinul numaĭ era sigurŭ de pămîntul în care lăcuia, de avere, de fiĭ, familie precum și chiar de viața sa. Tremura dinaintea orĭ căruĭ beșleagă crudŭ și înverșunatŭ, care intra în țară întovărășitŭ de toțĭ parasițiĭ lumi pentru jafurĭ, și Domnul tolera toate aceste nedreptățirĭ pentru ca să se ție pe tronŭ: într’acestŭ chinŭ disperațiea crescu pînă la culmea cea maĭ înaltă și, cu toată bețiea spurcatelor orgiĭ care se urmaŭ din partea acelora ce nu găsiaŭ nicĭ unŭ frîŭ, și cu toată furiea și nesațiul barbarieĭ, țara întreagă și familiile toate gemeau de multe și multe care‘ĭ apasaŭ, ne avînd în cotro să arate păsu-le și plîngerea de cît luĭ Dumnezeŭ !.. Însfîrșitŭ, Pronia Cerească trimise pe marele bărbatŭ, nemuritorul și‘ntru tot bine cuvîntatul Mihaĭ Viteazul, celŭ ce, ca angelul răsbunăriĭ ș’al independințeĭ, puse cu armele în mînă unŭ terminŭ la toate acele cruzimĭ și nelegiuirĭ făr de seamă...
4. Sigismund Batori tocmaĭ sărbătoria căsătoriea sa cu Maria Cristina ducesa de Austria, unde fusese și Mihaĭ Viteazul poftit, însă arătarea armii celiĭ mari a lui Sinan, celŭ ce amenința toate statele creștine din acea opocă. îl făcu să‘și trimiță mireasa sa la Samoș-Uivar și el în fruntea armii sale veni în Romîniea unde, împreună cu armiea romînească cu cea din Moldova și cu unguri săĭ, se repurtă acea strălucită victorie în contra lui Sinan care’l îmbrînci peste Dunăre pe la Giurgiu, unde se petrecu cea maĭ sîngeroasă luptă, luîndu-se cu asaltŭ cetatea Giurgiul, și Ali Pașa de la Tîrgoviște din preună cu Mehmet Beg și cu alțiĭ o sumă căzuseră prisonierĭ.