Deschide meniul principal

Baba Dochia (Odochea)

Baba Dochia


Odochea era o babă destul de hâdă și bătrână și cam încovoiată de spate. Dochia și Docă îi spunea. În vremurile acelea a fost frig. Și cum îi era frig a tot luat câte-un cojoc, până ce a luat pă ea douăsprezece cojoace. Era frig și era în martie, când sunt zilele Odochii. Atunci plouă, ninge, suflă vântul, de-ți intră până la oase” (Pamfil Bilțiu, de la Gheorghe Turda, Șieu, 1997, în Izvorul fermecat, 1999. p. 88, t. 23).

…Și baba suia de zor la munte cu cojoacele pe ea. Când sui mai sus, Dumnezeu a dat o căldură zdravănă, că baba nu mai putea de cald cu atâtea cojoace. Și ce să facă? Da a prins a țâpa câte unul. Și cum a țâpat unul s-a și făcut stană de piatră. L-a țâpat pe al doilea și s-a făcut și acesta stană de piatră. Până le-a țâpat pe toate. Și baba suia, suia de zor, cu caprele. Pe când a ajuns în vârful muntelui, a dat Dumnezeu un ger mare și a înghețat și baba cu capre cu tot și s-au făcut stană de piatră, de i se vede forma și astăzi. Și acolo se zice că s-a făcut și un izvor din Sfânta Odochia” (Pamfil Bilțiu, de la Victoria Got, 61 ani, Bârsana, 1996, în Izvorul fermecat, 1999, p. 85-86, t. 21).


"Baba aceea Dochia era iarna. Amu o prins a se face primăvară, când ea a țâpat câte un fluture de omăt cât un cojoc. Baba tot a ieșit la munte cu câte-un fluture de omăt. Așa ziceau oamenii când vedeau: – Amu a venit Baba Dochia cu umătu’. Zine cu câte-un fluture de omăt cât un cojoc bun. Apoi ea când țâpa, tot așa zicea: – No, aiasta-i omătu mieilor. Iasta-i omătu caprelor. Ista-i a oilor. Și tot așa, până-n trei miercuri, trei marți și trei joi: – Tot așe-oi țâpa și apoi mă duc, că-i de făcut grădinuța. Apoi prinde a hori când își face grădinuța cu tot felul de flori (…)". (P. Bilțiu, de la Irina Hofer, 66 ani, Oncești, 1997, în Izvorul fermecat, 1999, p. 89, t. 25).


“Semidivinitate meteorologică feminină. Numele a stârnit controverse etimologice: ar proveni de la Sfânta mucenică Evdochia, care cade la 1 martie (ipoteză formulată de Hasdeu și reluată de O. Bârlea); sau de la Dachia, fiica lui Decebal, urmărită până în muntele Ceahlău de împăratul Traian, îndrăgostit de ea. Legenda mitică a Babei Dochia, ca și toponimia ei, este răspândită pe întregul teritoriu al României și are contingențe în sud estul Europei, cu legende similare la bulgari, sârbi, albanezi și greci. Paralel cu legenda Babei Dichia, superstițiile, credințele și datinile se referă la zilele babelor (de la 1 la 9 martie), ce ne relevă alte aspecte mitice: Baba Dochia ca semidivinitate meteorologică, cu cortegiu ei de babe reflectă nestatornicia timpului la trecerea lui de la iarnă la primăvară” (Romulus Vulcănescu, în Mitologia română, 1987, p. 332-335).