Baba Grija

 

De mult, tare de mult, în vremile vechi, trăia o babă, căreia oamenii îi ziceau: Baba Grija. Uitată de toată lumea trăia singură, singurică, cum putea de azi pînă mîine, într-un bordei părăginit din marginea unui sat. De săracă, nici vorbă nu-i, era săracă, lipită Baba Grija, căci nu avea pe lume nimic altceva, decît bordeiul ei pe care de vechi ce era, crescuse iarba și buruienile de un cot, iar dinaintea bordeiului era un păr mare și frumos, care îl acoperea cu crengile lui cele lungi și stufoase.

Aceasta era toată bogăția ei și sufletul în oase; mai mult ca peri în palmă. Și era bătrînă Baba Grija, bătrînă de de-abia se mai putea tîrî prin sat după milă.

Oamenii din sat așa o pomeniră bătrînă și gheboasă cum era, și nici cei mai bătrîni nu-și aduceau aminte să o fi văzut mai tînără în vreo vreme.

De lucru nu-și făcea baba cu puii de om, ba de multe ori oamenii credeau că o fi chiar murit, de nu o mai văd pe la casele lor.

Numai din timp în timp, cînd o găta cu de toate de ale mîncării, își lua baba coșarea pe umăr și pleca către sat. Oamenii cu toate grijile și necazurile ce aveau, nu o depărtau de la ușile lor, ci o miluiau care cu ce avea și putea, căci le era milă și lor de sărmana babă, știind că n-are pe nimenea, cine s-o ajute.

Cu bucăturile adunate baba o ducea multă vreme, în care timp sta tot închisă în bordeiul ei.

Oamenii cum zic, o vedeau bucuros pe la casele lor, măcar că lipsa era mare și pe la ei, dar de la o vreme au început a se schimba lucrurile. Ei au simțit toți pe unde cam umbla baba după milă, că nu e lucru curat de cînd Baba Grija le-a călcat pragul. Griji peste griji, necazuri și supărări se năpăstuiau cu droaia, ca din senin, pe capul lor. Voie bună, viață liniștită ticnită nu mai aveau de la un timp încoace. Ba încă supărare mare le era și aceea, că nu puteau să-și dea seama, cum și de unde le vin lor atîtea griji și supărări? Ce să fie? de unde să fie? de la o vreme au început numai a se descărca toți pe Baba Grija, zicînd, că numai ea este pricina, ea este fiara rea, zgripțuroaica și șișcoaia bătrînă, de le vin atîtea griji pe cap.

Și-a fost destul atîta, ca să iasă unul cu vorba aceasta prin sat, ca mai în urmă toți ceilalți să se ia după el, și să zică ca el.

Numaidecît s-au înțeles cu toții și au făcut o hotărîre între ei, că pe Baba Grija mai mult să nu o primească nici unul la casa sa.

Și așa au și făcut!

Sărmana babă cum s-a văzut așa netam-nesam izgonită de pe la ușile oamenilor, nici n-a intrat mai mult în sat, ci sta cît era ziulica de mare dinaintea bordeiului, uitîndu-se la părul ei cel frumos, care era plin de flori, de parcă ninsese pe el. De necazuri și supărări, de una, de alta slăbise baba de tot, de numai pielea mai rămăsese pe ea.

Obrazul îi era încrețit și zbîrcit ca o rochie, ochii adundați în cap, spinarea strîmbă ca o bucă, iar degetele lungi îi rămăseseră ca niște găteje.

De făcut nu mai avea ce să facă pe lume nimica, numai să-și aștepte moartea. Aceasta ar fi dorit-o și ea biata din toată inima, dacă o supărare mare nu ar fi oprit-o ca să mai trăiască încă. Supărarea aceasta mare care o rodea pe ea la inimă, de multă vreme, era că de pe părul cel frumos ce-l avea înaintea bordeiului ea nu se învrednicise încă niciodată să guste măcar o singură pară. Ea îl semănase cu mîna ei, ea îl îngrijise și-l apărase de toate vătămările ca pe ochii din cap, pînă ce crescu mare, și tot ea să nu-i poată lua acum folosul, ca să se bucure și ea după osteneala de atîția ani.

Aceasta era supărarea cea mare ce a avut-o ea în toată viața ei.

Cînd perele erau roșii și frumoase de-ți rîdeau ochii cînd te uitai la ele, cînd erau aproape coapte și Baba Grija aștepta din inimă ziua în care să le culeagă, vedeai numai că nu mai sînt... Le strîngea cine le strîngea pe toate, de nici coadă nu mai rămînea pe păr.

I se întîmpla bietei babe pozna aceasta în toți anii de-a rîndul, de cînd părul începuse a da roade, dar ea nu putuse nici într-un chip să afle că cine-i duce ei perele, așa pe nesimțite. Destul își bătuse ea capul, destul pîndea ziua și noaptea ca să afle pe hoț, dar nu putea să-i dea de urmă, Doamne ferește! Cînd perele erau aproape să dea în copt, ea sub păr nu le mai vedea, parcă nu era lucru curat.

Într-o zi, cum stătea baba noastră sub păr și se uita lung după pere, care erau aproape coapte, iată că vin pe drum către ea doi călători, pe care ea nu-i mai văzuse niciodată în viața ei. Aceștia erau Domnul Hristos cu Sîn-Petru.

Călătorii cum ajung lîngă ea o întreabă de sănătate și o roagă ca să le deie sălaș peste noapte, căci n-au în sat nici un cunoscut la care să rămînă pînă-n ziua următoare. Baba, bună de inimă cum era, nu stă mult la îndoială și le spune că le dă din toată inima din cîte are și poate, și-i cheamă în bordei.

Călătorii, cari se vede că erau tare obosiți de drum, cum au intrat înăuntru s-au ghemuit într-un unghiu al bordeiului și au adormit numaidecît.

Dis-de-dimineață, pînă nu răsărise încă soarele, călătorii erau în picioare gata de cale.

Mai înainte de a-și lua rămas bun de la babă, care îi găzduise peste noapte, a zis unul dintre ei care era Sîn-Petru:

— Muiere bună, fiindcă nu ți-a fost urît de noi, și ne-ai primit de am dormit la tine peste noapte, n-am vrea să plecăm și noi de aicea ca de la o moară stricată, fără să te mulțumim cu ceva; deci cere de la noi ce vei voi tu, căci aceea fie lucru cît de mare, ți se va împlini după cum poftești.

Baba, care nu avea altă grijă de un timp încoace decît părul ei, la care-i sta gîndul și ziua și noaptea, fără de-a gîndi că oare ce-ar fi mai bine să ceară de la Sîn-Petru, zise către el:

— Eu, oameni buni și a lui Dumnezeu, dacă e vorba de așa, că orice dorință a mea puteți să o împliniți, n-aș vrea și n-aș cere multe, numai nu știu dacă mi s-ar putea împlini. Aș vrea sărmana de mine că: oricine s-o sui în părul acesta ce-l vedeți înainte-vă, afară de mine, ca să culeagă pere, acolo să rămînă încurcat între crengi și să nu se poată da jos pînă atunci, pînă cînd nu voi zice eu.

— Bine! i-a zis atunci Sîn-Petru, fie ție după cum poftești și au plecat amîndoi călătorii mai departe în calea lor.

Baba Grija, cum a auzit vorbele acestea a răsuflat numaidecît mai ușor și toată grija și supărarea ce o mîncase și care o muncea i s-a luat deodată de la inimă. Nu-și mai găsea loc de bucurie, cînd îi venea în minte cum o să vază ea pe hoțomanul ce-i tot fură perele, prins în păr, ca într-o capcană. Dar apoi cînd se mai gîndea cum o să culeagă ea perele cele frumoase, cum o să-și îndulcească ea inima cu ele îi venea să sară în sus de bucurie, credeai că toată lumea e a ei.

Trecuse cîtăva vreme de cînd cei doi călători umblase pe la Baba Grija și perele din păr erau coapte, putem zice cumsecade. O zi-două își pusese baba de gînd că tot să le mai lase neculese, pentru că acum și așa nu mai avea nici o teamă că i le-a mai fura cineva.

Chiar în ziua cînd avea de gînd să le culeagă, era o zi frumoasă, iaca se apropie de bordeiul ei o babă slabă și urîtă, pe care cum a văzut-o Baba Grija i s-a sculat părul în cap de frică. Aceasta era Moartea. Ea se apropie numaidecît de Baba Grija și-i spuse să se gate c-a venit s-o ducă de pe lume.

Cum a văzut biata baba noastră pe Moarte dinaintea ei, spunîndu-i că a venit să o ducă de pe lume, unde nu mi-a început a plînge, a-și smulge părul din cap și a se văita, de-ți era mai mare mila s-o fi văzut.

Dar Moartea nu prea stă mult de vorbă cu nimenea și nici nu caută hatîrul nimănui. Cînd are o dată porunca ca să-l ducă, îl duce. Îi mai spune încă o dată babei ca să se dea iute și să se grăbească că n-are vreme de zăbovit, și după ce a văzut că nu se poate înțelege cu ea, amețită de jumătate o luă în brațe și păși înainte.

Sărmana babă, cum se văieta și se zvîrcolea în brațele Morții, care pășea încet-încet înainte, îi veniră deodată în gînd perele ei cele frumoase pe care tocmai stătea gata să le ducă, să le culeagă și nu se putu opri de a nu zice tînguindu-se către Moarte:

— Bine, văd acum că toată jalea și tot plînsul meu nu-ți pot înmuia inima, ca să mă mai lași să trăiesc cît de puțin, dar măcar atîta fie-ți milă de mine și-mi rupe din părul de dinaintea bordeiului meu, cîteva pere și dă-mi-le să le gust, apoi du-mă cu Dumnezeu.

Moartea, măcar că ea nu știe ce este mila și nu ascultă de rugăciunea nimănui, de Baba Grija și de vaietele ei i s-a făcut milă, și punînd-o jos din brațe, se întoarse sprintenă, se urcă în păr, rupe vreo două-trei pere, care i-au venit înainte și iute dă să se dea jos. Dar ce să vezi? minune!

Crengile părului parcă cineva le dăduse putere ca la niște mîini de om, o apucară și o încurcară de toate părțile, de nu mai era cu putință să se dea jos.

Moartea, care nu pricepea deloc ce minune poate fi aceasta, dă-ncoace, dă-ncolo, ca să poată ieși dintre ele, dar pace bună! Nu mai era chip de a scăpa dintre crengi. Biata Baba Grija, care de frica cea mare își uitase cu totul de puterea cea mare care era dată părului ei, cum auzi pe Moarte strigînd și văitîndu-se în păr, sări în sus de bucurie, măcar că era de jumătate moartă.

Ea își aduse minte de toate, și știu că din păr nu se va putea da jos Moartea cît va fi lumea, dacă nu va porunci ea crengilor ca să o lase. Dar Moartea începu a striga și a plînge tot mai tare. Își smulgea părul din cap de necaz, văzînd cît de urît a păcălit-o Baba Grija.

După ce s-a zbătut ea multă vreme în păr ca peștele pe uscat, fără ca să poată ieși la cale, ostenită cît de-abia mai putea răsufla, își călcă pe inimă și începu a se ruga de Baba Grija ca s-o scape.

Baba, mîndră și veselă că acum a ajuns apa pe moara ei, parcă nici nu vrea să audă pe biata Moarte, ci-i strigă numai din depărtare:

— Așa, bine ți-e! Mai stai și tu o dată pe loc, că destul tot colinzi prin lume și duci fără pic de milă pe cine-ți iese înainte.

— Fie-ți milă de mine, și-mi ajută să scap, zise atunci Moartea, și-ți făgăduiesc că pe tine cît o fi lumea nu te-oi mai lua. Poți să trăiești despre mine mii și sute de ani, că eu de tine nu mă voi mai atinge, numai fă bine și scapă-mă de aici.

Baba, auzind de făgăduința Morții și făcîndu-i-se milă de ea cum se chinuia, se hotărî în sfîrșit să o scape din păr.

Deci a zis ea, ce o fi zis în gînd numai, și crengile se deteră toate la o parte după cum le era crescătura lor, și lăsară drumul slobod Morții.

Cum se simți Moartea slăbită de crengi, și-a văzut că acestea nu-i mai împiedecă drumul ca mai înainte, iute ca gîndul a sărit jos din păr și nici măcar să mai arunce ochii către babă, o șterse la fugă și se duse ca o nălucă.

Din vremea aceea și pînă astăzi încă, pe la Baba Grija nu a mai dat Moartea; Baba Grija trăiește și acuma, dar nu tot în bordeiul ei învechit, și nu la marginea satului unde avea bordeiul, ci ea umblă și cutreieră toată lumea, cruciș și curmeziș. Intră și stă cît stă prin casele împăraților și a domnilor celor mari, de unde se întoarce pe la cei săraci, pe care îi și are ea mai dragi. De ea n-a scăpat și nu scapă nimenea necercetat, căci ea este grija pe care o are tot omul din lume, bogat și sărac, mare și mic, fără deosebire și pe care Moartea nu o va duce cît va fi lumea.