Baioneta inteligentă

Baioneta inteligentă („Originea gvardiei naționale…“) de Ion Luca Caragiale

Origina gvardiei naționale nu se pierde în noaptea timpurilor: această instituție s-a născut la sfârșitul primei jumătăți a veacului XIX, într-o frumoasă dimineață de vară a anului 48. Omul de știință, care va voi în viitor să facă istoria vitejiilor și isprăvilor gvardiei naționale, va găsi izvoare destule pentru savantele lui cercetări; dar sunt sigur că, fără concursul meu, n-ar putea elucida așa de ușor o importantă chestiune: pentru ce gvardia națională s-a numit mai târziu „Baioneta inteligentă“? Depun dar astăzi pe altarul științei naționale un document prețios, menit să ajute cu putere la dezlegarea acestei chestiuni; și asta o fac fără de nici o pretenție, deoarece documentul mi l-a dat și mie un altul – un brav veteran de la 48. Iată…

Într-o zi fierbinte a lunei lui Cuptor, pe la nămiezi, apăsa deasupra mahalalii Mihai-vodă o pâclă strașnică. Malahagiii stăteau la umbră prin căsuțele lor. Era o moleșeală generală. Nu se vedea pe drum, sub arșiță, nici o mișcare. La simigeria din colț, unde vrei să apuci înspre Antim, aromea pe tarabă, în cămașă, cu picioarele goale, cu capul pe un vraf de simiți, chir Mihale, foarte asudat, apărându-se din când în când de muște, în vreme ce o calfă pisa alene și îngălat covrigi uscați pentru bogaci-sadea proaspăt. Alături cu simigeria, cucoana Marghioala, vestită în toată mahalaua, plămădea, pe prispă la umbră, gogoși de ristic pentru suliman. Cocoșii cântau a secetă, trimețându-și răspunsuri unul altuia din depărtări; când deodată, zăduful nămiezii tremură, pătruns de un glas de vitejie: trivoga chema la arme gvardia națională.

Toată lumea tembelă sare în sus. Chir Mihale își vâră picioarele în calevri și iese în pragul prăvăliei; coana Marghioala, foarte sprâncenată, la portiță. Ulița începe să se umple. Căpitanul gvardiei se plimbă de colo până colo, urmat de doi țigani bucătari, robii lui de ieri, unul suflând într-o trâmbiță și altul bătând barabanciul. Căpitanul gvardiei e un fecior de boier velit; e un tânăr care, plin de entuziasm pentru ideile democratice și umanitare, a îmbrățișat cauza poporului suveran. Toate calitățile de inimă le are cuconul Iorgu, și numai un defect: vorbește cepeleag și sâsâit; de pildă, zice: să fațem în loc de să facem, cigan în loc de țigan și țioară în loc de cioară; pronunță z în loc de j și viceversa, și ș nu se pomenește. Dar asta o s-o auzim acum îndată…

Din toate părțile se strâng isnafii. Căpitanul se oprește în fața simigeriei. Țiganul, cu ochii umflați de atâta suflare în trâmbiță – un instrument cu care a învățat să cânte numai de câteva zile – se oprește un minut ca să-și șteargă cu mâneca coadele de la gură. Căpitanul, căruia i se pare că nu s-a strâns încă destulă lume, trage sabia din teacă și strigă:

– Suflă, cigane, că te tai! să vie mai mulci ! să vie toci isnafii !

Trâmbițașul începe iar să-mbăleze trâmbița, umflându-și bucile și holbând ochii, iar toboșarul bate din răsputeri. Când toată răspântia e plină de lume, cuconul Iorga strigă țiganilor:

– Destul! Hòxina ! cigane… Acuzica luaci-mă în brace si m-aridicaci în sus !

Țiganii îl ridică fiecare de câte un picior și-l așează pe umerii lor, după cari căpitanul face mulțimii isnafilor următoarea cuvântare bine simțită:

– Fracilor, în numele populului suveran! respect la persoane, respect la propitate… Uite țe e, fracilor… Reacciunea a pus de gând să dea foc Bucurestilor si să-l arunțe în aer, ca să se nenoroțească toată lumea nevinovată si să-si facă Reacciunea mendrele, ca să stăpânească dumnealor cu gheneral Solomon, care s-a prins, fracilor, la capu Podului, pe meidanul de la streaze, patru buci mari cu iarbă de puscă muscălească, fiindcă le-a adus doi cajați îmbrăcaci tiptil mocăneste, si să le badze noaptea în București, dacă nu era câciva simbatrioci democraci si s-a repejitără si a pusără mâna pe ele, care, ține stie țe primezdie, doamne fereste, se putea pentru ca să se-ntâmple, ca să se prăpădească oras domnesc întreg cu guvernul provijoriu si cu toci oamenii si negustorii cu familiile si cu copilasii, si Constuc´iunea, pentru că amândoi cajați a fudzit când le-a strigat: „stăi pe loc !“, fiindcă-i prinseseră pitulaci mititei între buci, care acuma, fracilor, trebuie să merdzem, să n-avem frică deloc, că tulumbadziii sint acolo si dă cu tulumbele, pentru căți guvernul a porunțit să apucăm bucile cu băgare de seamă, m-aci aujit? si să le duțem înțet-înțet, binisor-binisor, să le ajvârlim în helesteul de la Ciurloaia, ori si mai departe, la Țorogârla, ca să nu se mai poată ca să ia foc prin urmare! Aide, toci cu mine!… Suflă, cigane !

Calda cuvântare a căpitanului a făcut o profundă senzațiune. În adevăr, știrea nu era deloc fantazistă… La streaja Mogoșoaii se prinseseră, pe un maidan, într-un chervan mocănesc, niște butoaie pline cu iarbă de pușcă. Cei din gvardia națională, cari făceau slujbă de caraulă la streajă, zăriseră carul sosind, bănuiseră ceva, și, văzând că mocanii șoptesc între ei, se repeziseră asupră-le. Mocanii luaseră fuga lăsând ierbăria în mâna gvardiei. Ofițerul dăduse ștafetă la guvernul provizoriu. Acesta trimisese tulumbagiii să stropească butoaiele întruna, ca nu cumva să se încingă de arșița soarelui și să izbucnească; dăduse apoi ordin companiei lui conul Iorgu de la Mihai-vodă, să meargă la fața locului spre cele de cuviință. Pacinicul guvern al Revoluțiunii hotărâse să se facă cu iarba de pușcă ceea ce cuconul Iorgu împărtășise companiei sale și poporului.

Încet-încet, gâfâind și asudând, cei doi bucătari în frunte, pe urmă căpitanul, apoi compania și în urma ei lumea, al cărei număr sporea cu cât înaintau, ajunseră din mahala în mahala, până la capul Podului. Aci se opriră toți, cuprinși de adâncă emoție în fața butoaielor, pe cari le răcoreau pe rând două țevi de tulumbe. La un semnal, tulumbagii se opresc, și, în culmea emoției lumii ce se grămădește de-a-ndărătele cu groază, cei doi țigani se apucă să destupe, tremurând, unul dintre butoaie, spre a se constata în fața poporului suveran infamia Reacțiunii și a lui gheneral Solomon. Pe când toate inimile bat cu putere, țiganii ferăstrăiesc cu blândețe cercurile de la un căpătâi, și apoi, cu un piron, ridică dulce fundul de sus al butoiului.

Un moment, toate inimele s-au oprit din bătăile lor, pe când cuconul Iorgu, galben ca ceara, tocmai la coada poporului suveran, își șterge broboanele de sudoare carii îi acopăr fruntea… Dar, spre asigurarea momentană a tutulor inimilor, se constată că în cel dintâi butoi nu este iarbă de pușcă, ci scrumbii sărate. Dar dacă acesta e un marafet al Reacțiunii, care vrea astfel să adoarmă bănuielile guvernului provizoriu?… Și astfel, unul câte unul, toate butoaiele au trebuit să fie răsturnate pe rogojini întinse, făcând, până la cel din urmă, tot atâtea mormane de scrumbii. Gvardia națională și poporul suveran au dat iama pe păr, și au început să-și încarce toți, cari basmalele, cari șorțurile. În zadar căpitanul striga: „Staci, fracilor! respect la persoane, respect la propitate!“ În câteva clipe rogojinile au rămas curate, și toți s-au împrăștiat pe acasă, veseli că n-au mers degeaba pe zăduf pân’ la capul Podului.

Peste vreun ceas, iată și mocanii cu negustorul. Mocanii, văzându-se luați cu asalt de gvardia națională, o apucaseră razna prin mahalale să caute precupețul căruia îi aduceau marfa de la Brăila. Ocolind pe mărgini, se rătăciseră și, tocmai după prânz, dăduseră de prăvălia lui. Acum veneau cu el în fugă, să scape taxidul de mânia poporului suveran. Era prea târziu: scrumbiile făcuseră de mult aripi. Poftim de te jeluiește! Și-n potriva cui? În potriva „populului suveran“?! … Se înțelege, că nu-i mai rămânea precupețului decât să dea jalbă la Carvasarà.

Din tot poporul, cucoana Marghioala, amatoare pasionată de sărături, a profitat mai mult de infamia Reacțiunii. Dar cine poate mulțumi vreodată pretențiile unei femei de gust? Mâncând seara cu chir Mihale, vecinul său, cu care era prietenă intimă de mult, scrumbiile fripte pe grătar, cucoana Marghioala zice:

– Păcat! chir Mihale, știu eu cum trebuia, dacă-i vorba: să fi adus cazacii lui gheneral Solomon și un chiup de undelemn.

– Și câteva leji de lemui a adăogat chir Mihale; fără lemui, scrumvii!… enà ’mbarà den kani.

… E mai mult decât probabil că de acest epizod și-a adus aminte răposatul C. A. Rosetti, când, la 1866, într-un moment de umor democratic, a dat gvardiei naționale numele de „Baioneta inteligentă“.