BAKÂR
de Panait Istrati

1927

43419BAKÂRPanait Istrati


Primăvara anului 1909 a fost una din epocile cele mai grele din viața mea. Mă aflam la Cairo. Aprilie era pe sfârșite. Casele aveau obloanele trase. Pe străzi, în locuri publice, europenii deveneau din ce în ce mai rari și, fără ei, se găsea și de lucru mai greu.

Nici chip de a putea pleca la Alexandria și-a mă îmbarca acolo pe un vapor. De mai bine de o lună trăiam din tot felul de treburi mărunte, făceam datorii, lâncezeam, disperam. Pentru mine, sfânta plată de sâmbătă seara, cu porția ei de miel cu spanac, nu mai era decât o amintire. Cerul, arzător. Pământul încins. Între cer și pământ, nicio mântuire!

Totuși, eram nevoit să caut această mântuire zilnică.

Știam că la Heliopolis, în împrejurimile orașului Cairo, se construia pe îndelete. Muncă de ocnaș, e drept, dar, vorba românului: „Când nu poți săruta ce-i frumos, mai săruți și ce-i mucos“. Plecai, deci, la Heliopolis ca să-l văd și, vrând-nevrând, să-l sărut pe acest mucos.

Rămăsei înmărmurit de minunea pe care o vedeau ochii mei. Din pământul sterp, din deșertul nisipos, un oraș cu totul nou ieșise la iveală. Un oraș cu case, cu palate, cu așezăminte vaste, zidite din piatră tăiată sau în beton armat și străbătut de bulevarde largi, simetric orânduite. Grădini în fașă, copaci hrăniți cu biberonul, luptau voinicește cu arșița soarelui tropical, se mulțumeau cu un pumn de pământ negru îngropat în nisip, și sorbeau cu lăcomie apa ce se turna mereu asupra lor, ca peste un jăratec ce nu se poate stinge.

Pustietate… Tăcere… Locuitori deloc. Numai muncitori și arhitecți. Cei dintâi, morocănoși, copleșiți. Ceilalți, purtând căști de plută, forfoteau încolo și încoace, nepăsători. Nu se auzea decât glasul șefilor de echipe care, între doi țapi de bere, își îndemnau oamenii cu gâtlejul uscat și trupul frânt de oboseală. Printre aceștia, sudanezii care frământau mortarul temeliilor pierduseră orice înfățișare omenească. Adevărate vite. Fețe negre, acoperite de broboane de sudoare. Ochi congestionați implorând zădărnicia pământească. Glasuri jalnice, urlând în cor cadența brațelor care se ridică ritmic și lăsând să cadă uneltele lor grele.

Pentru aceștia, Dumnezeu nu mai exista, căci omul îl asasinase. Așa era Heliopolis în 1909.

Închisei ochii, pentru a-i feri de soare și, totodată, să nu mai văd nimic din cruzimile vieții. Acum eram lămurit: munca, aici, era o ucigașă. Omora pentru a trăi. Mureai pentru a trăi. Să mori, în fiece clipă, pentru a trăi… Ce mi se oferea pentru o astfel de zi și o astfel de muncă? Doi șilingi! Halal de așa veșnicie frumoasă!

Așezat la umbra unei clădiri care dădea în parcul unei piețe mari, renunțai la luptă și imediat mizeria mea îmi păru ușor de îndurat. Lupta deșartă e distrugătoare de suflete. Devenim tari îndată ce acceptăm un rău care se impune cu tărie. Dați foc nenorocirii! La urma urmei, câteodată trebuie să se găsească și fericirea în spatele ei.

Savuram în tihnă mizeria și găseam chiar că are un gust mai bun decât mâncarea de miel cu spanac, răsplată a șase zile de muncă asemănătoare aceleia pe care o aveam sub ochi. Orice s-ar spune, are și foamea avantajele ei.

Dar, ceea ce mă chinuia mai mult, în timp ce ședeam și priveam spre piața frumoasă, scăldată de focul ceresc, era setea. De câteva ceasuri beam întruna și-mi udam gâtlejul la toate gurile de canal. Și cu cât beam mai mult, cu-atât mi-era mai tare sete. Ah! dacă aș fi putut să-mi îngădui și eu luxul unui țap de bere sau cel puțin a unei ape gazoase de o jumătate „piastru tarif!“ Douăzeci de parale… Șase centime. Da, însă trebuie să le ai!

Știam totuși, că de multe ori în viață nu avusesem ceea ce doream, dar că un zeu, pe care nu-l cunoșteam încă, îmi potolea mai totdeauna setea, fără a-mi cere alți bani decât aceia pe care îi aveam. Cu toate acestea, mă uitam fără nici o nădejde, însă fără acea nădejde sfâșietoare, la chioșcul frumos aflător la vreo douăzeci de pași înaintea mea și în care trona o tejghea impunătoare, pe care se găseau aparate strălucitoare de nichel, ce distribuiau tot felul de băuturi răcoritoare.

Acolo, în acel chioșc, se afla un bărbat. Îl vedeam ieșind, turnând limonade și dispărând înăuntru, la umbră. Se putea ca omul acesta, negustorul acesta, să n-aibă inimă? Ceva îmi spunea că trebuie să aibă. Iute și îndemânatic, scund și mlădios, obrazul pârlit, umbrit de o mustață neagră și deasă, pipa în colțul gurii, șapca trasă peste niște sprâncene stufoase, un adevărat țigan de prin meleagurile noastre.

El nu mă vedea, precum nu vedea nimic. Mi se părea chiar că nu se uită nici măcar la clientul care tocmai îi comanda o limonadă. Nu știu în ce vis, un vis al lui, privirea i s-a pierdut.

Foarte liniștit, bogat chiar prin senzația pe care mi-o dădea libertatea mea atât de costisitoare, mângâiam cu ochii spatele acelui om ce se frământa nervos în strâmta lui colivie. Apoi, ridicându-mă încetișor, începui să dau târcoale chioșcului său.


Tejgheaua, oricât ar fi fost de frumoasă, nu trezea în mine decât nevoia de a-mi potoli setea: dar chioșcul și mai cu seamă geamlâcurile lui mă făceau să uit de sete. Era un juvaier, creat de amor și împodobit de pasiune.

Fără geamlâcuri, pavilionul acesta din lemn de esență tare, sculptat, lustruit, vopsit în ulei, acest foișor, n-avea nimic extraordinar: un lucru frumos, încremenit în măreția lui rigidă, ca o statuie mută și lipsită de suflet. Sufletul lui erau geamlâcurile. Ele vorbeau. Și ce limbă clocotitoare, ce limbă universală!

Într-un anumit ochi, un apus de soare tropical își arunca razele lui de jăratic. Într-altul, un iceberg maiestuos se abătea din drum, vesel și trist, către destinul său. Față în față, în ungherele lor, o țigancă întinsă pe un covor cu desene balcanice și o baiaderă, întinsă pe o blană de tigru, se lăsau pradă aceluiași vis cumplit, în timp ce deasupra lor, sprijinit de un toiag gros, un ciobănaș (român? bulgar? sârb?) se uita la ele cu un aer batjocoritor, cu mustăcioara în vânt, căciula pe ceafă, cu pletele răvășite. Și peste tot, până în cele mai mici unghere, peisaje exotice, capete pătimașe, păsări și dobitoace se succedau într-un tot armonios.

În mijlocul unui pustiu, printre clădirile cenușii, chioșcul acesta era o adevărată poemă. Făcui înconjurul lui, fără a mă sătura, cu riscul de a fi luat drept un răufăcător; apoi, doborât de sete, rămăsei pironit în fața robinetelor de limonadă. Negustorul se năpusti vijelios afară, privirea lui aprinsă îmi sfredeli ochii. Înțelesei că mă văzuse dând târcoale chioșcului și-i arătai fața mea adevărată de om însetat. Cuta adâncă dintre sprâncene se destinse. Mă întrebă, în limba arabă:

— Ce vrei?

Glasul său era dintr-acelea care-mi plac, pe care le cunosc. Răspunsei în grecește, la voia întâmplării:

— Mor de sete și n-am un ban.

El îmi turnă un pahar mare de limonadă. Și, în timp ce beam, prelungindu-mi plăcerea cât mai mult, el mă privea, sincer, deschis, precum îmi place când o face un plugar. Apoi, brusc, cu forță:

— Din ce țară ești? întrebă el pe grecește.

— Din România.

— Ah! ești român, făcu dânsul, emoționat, vorbindu-mi numaidecât în limba mea maternă, pe care o cunoștea destul de bine. Dar, se vedea că nu era român.

Fui supus imediat unui interogatoriu scurt și binevoitor: interogatoriu de prieten necunoscut. Simțeam limpede că răspunsurile mele sincere găseau ecou în inima unui om. La rândul meu, îl întrebai dacă ar putea să-mi indice „o ocupație care să nu fie prea bestială“. Atâta tot.

Negustorul de limonadă părea a nu fi auzit. Cu pipa în mână, își răsucea mustața și rămase dus pe gânduri. Nu mă simții jignit. Așteptai. El îngăimă, repetând vorbele mele:

— O ocupație care să nu fie bestială… Hm! Adevărat, există și astfel de ocupații.

Apoi:

— Hai la chioșc!

Îl urmai, fericit că puteam vedea minunea aceasta pe dinăuntru. Nici o dezordine. De altminteri, în încăperea aceasta pentagonală de patru metri pătrați, nici nu putea încape mare lucru. Mă temeam numai să nu dau aici peste interiorul obișnuit al tuturor chioșcurilor care aduce mai mult a cămară. Era un cuib de artist, tot atât de frumos ca și acel care-l construise. Un cuier, un scaun, un fotoliu și o masă supraîncărcată cu cartoane, desenuri, tuburi de vopsele și creioane.

Fui mirat când descoperii într-un colț, pirotind sub cenușă, brazierul nostru pentru fiert cafeaua turcească. Ustensilele, filidgeane[1] și ibrice, foarte curate și la locul lor. Gazda mea începu numaidecât să umble cu ele. Și în timp ce aroma cafelei de calitate bună îmi gâdila nările, ochii mei, extaziați, alunecau peste geamlâcurile de a căror artă perfectă nu-ți puteai da bine seamă decât dinăuntru. O atmosferă în care totul se potrivea, în care totul era pasiune: lumină, culoare, gust, miros, și chiar șușuitul armonios al cafelei care dădea în fiert.

— Îți place? mă întrebă prietenul, oferindu-mi cafea și țigări.

— Mi-e drag chioșcul acesta! zisei eu, fără a ghici ceea ce va urma.

— E opera mea, plan și înfăptuire. Totul a fost făcut cu mâinile mele! adăugă dânsul cu simplitate.

Simțeam că mă înăbuș de admirație:

– Deci, ești un profesionist…

— Nu-s nimic din tot ce crezi, dar nu de asta îți arde ție în clipa de față! Spune-mi mai bine dacă ai mâncat astăzi.

Îi spusei cum stăteau lucrurile. Apoi, împins cu toată puterea de pasiunea care mă ardea, îi spusei tot ce-mi apăsa pe inimă, îi vorbii cu tot entuziasmul meu prietenesc, mă arătai așa cum sunt, în fața unui om care mă făcuse să simt ceea ce era.

Stăteam amândoi jos. El îmi sorbea cu lăcomie vorbele, fără a mă întrerupe, cu ochii pe jumătate închiși, cu fața aprinsă, o fâșie de lumină albastră jucând pe mâinile sale păroase și aproape nemișcate.

La căderea nopții, ne despărțirăm cu regret.


*


De atunci, m-am întors acolo de multe ori. Și astăzi, gândindu-mă la omul acesta, ca și la atâția alții cărora le-am deschis inima mea, mă întreb prin ce minune soarta mea n-a făcut din mine un derbedeu perpetuu, un aventurier bizar sau chiar un ocnaș, atât de lesne ar fi fost asta. N-am făcut nici cel mai mic lucru pentru a-mi influența soarta și, totuși, de multe ori am fost la un pas de abis.

Fusei chiar și mai aproape, împrietenindu-mă cu negustorul de limonadă din Heliopolis, pe care nu-l cunoșteam deloc și care nu-mi istorisea nimic din trecutul său. Îmi vorbea însă foarte mult de prezent. Și planurile lui erau foarte pe gustul meu.

— Îmi placi, Panaite, îmi spunea el. Suntem făcuți din același aluat. Nici un om nu mi-a semănat până acum atât de mult. Vreau să hoinăresc cu tine, să cutreier lumea!

— Vezi, însă, îi răspunsei eu, cât e de grea viața de hoinar: crăpi de foame jumătate de vreme, muncind totuși din greu.

— Cât timp vei fi cu mine, nu vei crăpa de foame și nu vei munci din greu…

— Vezi că nu dai peste tot de locuri ca la Heliopolis, unde să poți ridica chioșcuri care să semene cu adevărate tarapanale.

Vorbind de tarapana, nici nu mă gândeam să pun degetul tocmai unde-l durea. Vroiam numai să spun că limonada mergea strună, că făcea afaceri bune, ceea ce era adevărat.

Prietenul meu se tulbură puțin și zise:

— Tarapanale, am eu de toate soiurile… Și mult mai ușoare de cărat decât astea! Între altele, știu să fac și lulele dintr-astea. Știi din ce este?

— Din spumă de mare.

— Nu e așa? Ei bine, nu! E doar rumeguș. Și se vinde prin porturi ca pâinea caldă, pe niște prețuri de nu-ți vine să crezi. Câștigul la o singură lulea te hrănește o zi întreagă, deoarece totul e numai câștig. Și vinzi douăzeci, treizeci de bucăți într-o cârciumă, cât timp fumezi o țigare! Ce spui de asta? Uimitor, nu?

Era într-adevăr uimitor, dar prea era departe acolo unde voia să mă târască.

— Am merge în India, în Zanzibar, în China, pe rutele oceanice.

Mă gândesc la biata mamă: ar muri de durere să rămână singură, ani îndelungați, fără a mă vedea. Și totuși, numai Dumnezeu știe cât eram de aprins de dorința de a întreprinde asemenea călătorii lungi! Dar, mama!… legătura sfântă și dureroasă… Și, poate, îngerul meu păzitor!

Pătimaș, sincer, dezinteresat, el încercă să mă convingă că mama va fi mulțumită:

— Vom avea bani… Ne vom întoarce în țară, când vom vrea. Și-apoi îi vom trimite și gologani mai mulți decât ar avea nevoie!

Mi s-a părut fantezist și am protestat:

— Ah! nu, dragul meu! Poți vinde fier cu prețul aurului, vagabondul tot nu va avea niciodată bani, așa cum are un rentier milionar. El nu poate pleca, deci, când îl îndeamnă inima, nici să ajute pe cei ce suferă din pricina absenței lui. Trăiește… când mai bine, când mai rău… fără a fi sigur vreodată!

Chestiunea aceasta forma veșnica noastră dezbatere. El ținea să plecăm în voia soartei. Eu îl sfătuiam să păstreze mai departe chioșcul, tarapanaua, de care deja spunea că se dezgustase.

Și după fiecare încercare, urmată de un contraatac din parte-mi, avea aerul că se oprește cu mare greutate de-a da un argument decisiv și convingător. În clipele acelea fața i se schimonosea, își strângea buzele neputincios, ochii-i scânteiau. Tăcut, vreme de câteva minute, își molfăia vârfurile mustății.

— Ah! răule! dacă-ți spun că vom avea bani! Vom avea! Și vom face cu ei ce ne-o place! Dacă-ți spun eu! De ce ești atât de încăpățânat?

Nu înțelegeam și-mi părea rău, observând cât suferă că nu eram de aceeași părere cu dânsul. Văzând stăruința pe care o punea pentru a porni la drum împreună, i-aș fi atribuit Dumnezeu știe ce gânduri ascunse, dacă n-aș fi cunoscut disprețul lui pentru câștig, mărinimia lui, prietenia lui sinceră. Dar, aș fi pus mâna în foc pentru cinstea acestui om, pentru camaraderia lui. Aș face la fel astăzi, când știu tot. Căci, într-o bună zi, sfârșii prin a afla totul și a-i da dreptate.

Era pe la începutul lui iunie. De-o săptămână veneam în fiecare zi să-i țin locul la tejghea. El părăsea chioșcul la prânz și nu se întorcea decât la căderea nopții, pentru a închide. Îndată după ce luam masa, ne despărțeam, dânsul dormea chiar în Heliopolis; eu, în Cairo.

În seara aceea, răcoarea plăcută, luna plină și îngrozitoarea singurătate ne strânseră unul lângă altul. Heliopolis era asemenea unui om doborât de munca de peste zi. O grămadă neputincioasă, un cimitir, un talmeș-balmeș fără rost. Blândețea cerului se lovea de ostilitatea pământului, urât de om. Totul părea jalnic, zadarnic, născut mort: clădirile acelea goale, plantațiile pipernicite, lupta ucigașă pentru o bunăstare excesivă. Deasupra capetelor noastre, aștrii nemișcați ne trimiteau solemn lumina lor indiferentă, în timp ce șacalii lătrau în depărtare.

Ne plimbam tăcuți în jurul chioșcului luminat, care părea singura ființă vie în pustiul ucigător. La ora aceea figurile lui păreau și mai izbitoare ca în timpul zilei. Chipul unei napolitane râdea, lăsând să i se vadă toți dinții ei frumoși. O dansatoare arabă se mlădia ca un șarpe. Doi pui de taur se hârjoneau, lovindu-se cu coarnele.

— Hai să ne facem câte-o cafea! zisei prietenului meu.

Intrarăm în chioșc.


Eram ca un cazan cu aburi, gata să explodeze. Mă simțeam sufocat de emoție, de o viață intensă, de o emoție pe care nimic n-o putea alina. Mă dureau toți porii. Și prietenul meu tăcea mereu. Fuma și bea cafeaua.

Îl apucai de mână:

— Ei bine, vom pleca! Te urmez unde-i vrea… fie ce-o fi!…

Rămase nemișcat. Apoi:

— Spui: fie ce-o fi? Cum adică, fie ce-o fi? Copilule! Nu vreau să te târăsc spre aventuri care ar putea ucide pe un bun prieten curajos, împreună cu mama lui, ci spre o viață liberă și plină de bucurie!

Spunând acestea, sări în picioare și începu să străbată în lung și-n lat spațiul cuștii sale înguste, ca un leu, în timp ce fălcile i se încleștară din nou: cuvântul, pe care nu-l putea scoate din gură, îl gâtuia.

În sfârșit, îndată ce se hotărî să vorbească, se mai potoli: scoase din buzunar un carton alb, împăturit în două, de mărimea coperților unei cărți obișnuite, și-l puse pe masă. Un zâmbet de mâhnire flutura pe fața lui arămie. Buza de jos îi atârna greoaie. Se prăbuși în fotoliu ca o masă inertă.

Apoi, cu cartonul între degete, îl văzui scoțând încet o foaie de hârtie de pergament, deasupra căreia toată ființa lui era îngrămădită într-o contemplare nesfârșită.

Era o bancnotă, tipărită numai pe o parte. Era impecabilă, ca și geamlâcurile lui, ca și pipele, siropurile, cafeaua – ca tot ce ieșea din mâinile ei.

Nu pricepeam încă nimic, ca și astăzi, de altminteri. Priveam peste umărul lui. Fără să ridice capul, cu ochii pe bancnota pe care o ținea între degetul cel gros și arătătorul celeilalte mâini, mă întrebă, ca și atunci când fusese vorba de lulea:

— Ia privește!… Știi ce e?

— O bancnotă.

— Nu e așa?… Ei bine, nu, deocamdată nu e decât… rumeguș. Numai că din tărâța aceasta ajunge să poți strecura una pe lună pentru a trăi. A trăi, dragul meu, a trăi! apăsă el, cu glasul înăbușit.

Se ridică cu greu.

Pricepui, în sfârșit. Punând hârtia la loc în buzunar, el rămase în picioare, lângă perete, cu brațele atârnând în jos, cu ochii rătăciți și, schimbat la față, cu gândul aiurea, îngăimă:

— Dar e frumos… E frumos… Asta e toată viața mea…


După aceste vorbe, urmă o tăcere lungă. Vedeam limpede că prietenul meu nu mai era alături de mine. Rămăsesem singur. Dânsul era departe.

— Pentru ce spui „dar“, din moment ce e frumos? Întrebai eu cu sfială, însă mă îngrozii imediat de propria mea întrebare.

El își reveni, își aprinse o țigară cu mișcări obosite și spuse, privindu-mă în chip ciudat:

— Pentru că atunci când faci așa ceva, ești singur pe lume…

Singur… Frumusețe și singurătate… Urâțenie și singurătate…

Cum să poți îndura singur atâta frumusețe și atâta urâțenie?

Dar trebuie să fim singuri: înainte vreme, pe pământul Turciei vechi, se tăiau cu satârul amândouă mâinile celor ce erau îndrăgostiți de această frumusețe, de această viață. Judecătorul, nu mai mult decât călăul, știa ce mâini minunate făcea să cadă sub secure.

Mă ridicai și luâdu-i amândouă mâinile i le strânsei îndelung.

Pieptul i se umflă. Fața lui rămase nemișcată. Nu spuse nimic. Ce puteam spune eu?


*


S-a observat că în tot timpul povestirii de față n-am pronunțat numele acestui… producător de limonadă. Exact până în seara aceea, nu-l știusem nici eu. Nu-l întrebasem, căci în viața de rătăcitor trebuie să știi să nu întrebi, iar el nu mi-l spusese.

Dar în acea seară a destăinuirii, neputând să mă mai abțin, îl întrebai:

— Știi că nu-ți cunosc încă numele? îi spusei vesel.

Voios, el îmi răspunse pe loc, la rândul lui, cu altă întrebare:

— Știi tu cum se numește, pe plaiurile Brăilei, pepenele galben care e o încrucișare între cantalup și pepenele galben indigen?

— Cred că se numește bakâr.

— Așa e: bakâr. Și eu mă numesc Bakâr. Și eu sunt un bakâr. Ca și dânsul am coaja zgrunțuroasă.

— Și parfumul cantalupului, adăugai eu.

— Se prea poate. Dar…

Își completă gândul, lăsând ochii să-i cadă deasupra mâinilor întinse ca pentru a fi retezate. Apoi ne despărțirăm: și ursita-mi hotărî numaidecât că nu mai aveam să-l revăd pe acest om pe care îl îndrăgisem și alături de care mă aștepta o viață nouă.


A doua zi, înainte de a lua tramvaiul spre Heliopolis, trecui, ca de obicei, să văd dacă aveam ceva la poste-restante. Găsii o scrisoare care fu hotărâtoare pentru mine! Un prieten îmi scria că mama e grav bolnavă.

Aveam tocmai timpul să sar în tren și să ajung la vreme pentru a lua vaporul românesc care pleca din Alexandria spre Constanța. Ceea ce și făcui, cu mare părere de rău, după ce scrisesem două cuvinte lui Bakâr, explicându-i cele întâmplate și făgăduindu-i întoarcere grabnică.

Întoarcerea aceasta nu avu loc decât în iarna următoare, dar la Heliopolis nu se mai găsea decât chioșcul lui Bakâr.

Adânc mâhnit, fără putință de a-i da de urmă, reîncepui trista mea viață de veșnic căutător de oameni, când, într-o bună zi, dădui peste această informație apărută într-un ziar din Cairo:

„Aflăm că la Sofia a fost arestat și condamnat la cinci ani muncă silnică un vestit falsificator internațional de bancnote, Garabet Karaosman, poreclit „Bakâr”, pe care poliția engleză îl căuta cu asiduitate și care a operat cu multă îndrăzneală chiar în Egipt.“

Îmi amintii de răspunsul profetic al lui Bakâr: „Pentru că atunci când faci așa ceva, ești singur pe lume“.

Și pentru a nu fi prea singur, bunul meu Bakâr, pentru ca sufletul tău să se poată împărtăși cu un alt suflet care să-l ușureze de greutatea cu care îl împovărau frumusețea artei tale și urâțenia vieții tale, sufletul tău te-a împins, desigur, să faci pe un alt vagabond să îndrăgească splendoarea anumitor geamlâcuri, taina unor anumite lulele și mai cu seamă hârtia aceea de pergament, pe care m-ai făcut s-o admir într-o seară de adâncă singurătate la Heliopolis; și acest prieten, în loc să-ți sărute mâinile, le-a dat pe mâna judecătorului care le taie cu securea!


Menton, «Les Sapins», 1927.


  1. Cești mici (sau. Fandjal)