Balada IV: La Trilby, zburătorul D'Argail

 

Vouă, umbre ușoare,
Care trecătoare
Prin lume zburați,
Și cu o murmură,
Umbroasa verdură
Dulce clătinați;

Dau aste viorele,
Mândre floricele,
Roze fără spini,
Roze roșioare
Pline de răcoare
Garafe și crini!
Cântec vechi

Pe razele apusului
Vii, mândre zburător?
Mă mângâie-a ta aripă
Și suflul tău ușor!
Frumosu-ți corp ce scânteie
Și zborul tău cel lin.
Sunt dulci ca și cântărele
Ce sufletul alin!

În casa mea cea jalnică
Trilby, bine ai venit
Cu glasul și suspinele
Ce ades am auzit!
În locuința-mi singură
Tu însă nu-i afla,
O luntrășiță gingașă
S-o poți îmbrățoșa!

Dar spune-mi cu a ta vizită
Aici pe cine vrei?
Veniși să vezi silfidele
Ori zburătorii mei?
Acei ce-mi aduc pururea
Cu zborul lor deschis,
Ziua senine cugete
Și noaptea dulce vis!

Veniși să-mi vezi undinele
Cu stuh ce se-ncunun?
Sau nanii mei ce vesele
Povești ades îmi spun?
Ah! du-te d-aici!—Lasă-mă!
Nici unul nu mai e;

Se duseră toți oaspeții
Din trista casa mea!
Îi osândiră dușmanii,
Amar i-au alungat;
Și nanii și nălucile
Cumplit le-au sugrumat!
Sărmanii nani, a cornului
Chiamare când aud,
Nu vin, pentru că-i sparie
Răcnitul lor cel crud.

Ei aurita aripă
Silfului meu au smult,
Prin casa-mi singuratecă
Zburând, nu-l mai ascult.
Nime nu mă mai mângâie.
Că ei avură plac,
Pe zâna mea s-o ferece
Lâng-al meu liliac!

Și tu sărmane teme-te
De strigătele lor,
Mai mult decât de tunetul
Acel îngrozitor,
Care răsună-n stâncile
Bătute de alb val,
Unde se primbla falnicul
Fantom a lui Fingal!

Acel ce de pe măgură
Să te adune vru,
Ca tine el tovaroșă
Speranța o avu.
Și mult timp Franța mumă-sa
Ca p-Omer îl văzu,
Departe de a sa patrie
Cântând că pitrecu.

Trist și înalt în cugete
Poetul a iubit
Adâncul unde vulturul
S-ascunde îngrozit;
Mirosul dulce a florilor
Cometele ce per.
Răsunătoare clopote
Care se plâng în cer!

Pustiile sălbatice
Călcând nemernicind,
Și inima lui liberă
De asupriri fugind,
Popoarelor e sufletul
Și luminoasa stea,
Pre care-n veci s-o-ntunece
Tiranii n-or putea.

Acest fel fu de-a pururea
Poetul Nodier.
Te du de-i spune rapide
Cât a fost spaima mea
Văzându-te-n primejdie.
Tu iarăși nu-nceta
A-l privighea puindu-te
Să dormi pe fruntea sa.

Nu îmbla rătăcindu-te,
Păzește-te mereu,
Să nu dai piste muncile
Ce a tras biet silful meu;
Să nu te prindă barbarii,
Că-ndată haina ta,
Cu o negreală mârșavă
Grozav o vor păta,

Sau fericându-ți mânile
Să șezi tot într-un loc,
Cu a lor naiade veștede
Te vor prinde la joc;
Cu fauni și cu satirii,
Hidoși bătrâni silvani,
Duhuri care sunt mucede
De duouă mii de ani!