Balada cavalerului

 

Se pleacă soarele-ntr-amurg;
Țăranii stau, se-ndoaie
Și-și șterg sudorile ce curg
Pe fețe, ca o ploaie.

 Se duse și ziua de azi,
Se-ntunecă iar cerul…

Din somnul său de dup-amiazi
S-a deșteptat boierul.

 Pleoapele i se desprind
Cu greu și-s înroșite,
Își simte capul vîjiind,
Picioarele-amorțite.

 Căci toată seara-a ascultat
La game și la triluri
Și toată noaptea a danțat
Bostonuri și cadriluri.

 De-abea avea cîte-un moment,
Prin colțuri de ferestre
Să facă cîte-un compliment
La fetele cu zestre.

Căci cel mai căutat era
Din cît era salonul,
Cum numai el se pricepea
Să ducă cotilionul.

Și-acum, de-atitea sărituri,
De-atîta oboseală,
Simțea de pe la-ncheieturi
Un fel de toropeală…

De la fereastră, plictisit,
Privind, ș-acu asudă…

Pe drum, spre casă au pornit
Țăranii rupți de trudă.

„Ah, iată, ăștia-s fericiți,
Se duc ca să se culce;
Sunt, poate, și ei obosiți,
Dar somnul le e dulce.“

Pe cînd sărmanul cavaler
Nu-i va simți dulceața…
La bal l-așteaptă iar și-l cer…
„Uă! ce grea e viața!”