Balada felinarelor

 

Lumini, lumini, lumini,
zig-zacuri, șerpi fantastici, spadasini,
răsar în noapte;
se strangulează trupuri moarte
de stîlpi de fier și stîlpi de lemn,
și-n vîrful stîlpului rămîn
doar tidve goale, luminate
de nu știu care zeu barbar,
— sau poate moartea luminează.

Lumini, lumini, lumini,
planete mici fixate în ciorchini,
sau singuratece lampioane.
În jur popor de sateliți,
se învîrtește, joacă ;
— O fluturi negri, musculiți,
vă cheamă flacăra fierbinte,
și voi zburați, zburați nainte,
și nu mai obosiți.

Lumini, lumini, lumini,
potire înghețate-n flori de crini,
din cari razele-stamine —
își scutură polenul
pe straturi negre de asfalt.
Ochi mari, strînși în sprinceana nopții,
vărsați-vă rouă pe mine,
s-o strîng în mîna mea caldă.
O, rouă voastră, ce bine mă scaldă.

Lumini, lumini, felinare,
destinul, cu rîsete-amare
își rîde de voi în surdină.
Vă naște odată cu noaptea,
— ca buhna ce plânge în turn —
decoruri tîmpite v-așează
la tristul spectacol nocturn.
Și voi dați nopții lumină,
că ziua să rîdă de voi.

Lumini, lumini, felinare,
zădarnic încearcă oricare
din ele să rupă destinul.
Dorm ziua, cînd cîntă seninul,
dorm moarte parcă’n sicrinul
deschis către bolta viorie.
Dar noaptea în horă se-nșiră
sclipesc din pupila de flăcări
și-orașul în doliu-l admiră.

Dar mie, lumini, felinare,
îmi place viața ce duceți.
Eu văd în voi înțelepții,
(o unde vă sînt oare-adepții ?)
eu văd în voi filozofii
ce-ncearcă
o clipă să-ntoarcă,
mersul orașelor monstre,
mersul orașelor, drept.