Balada hornurilor

 

Prin noi tușește munca și cîntă sănătatea.
Prin noi își plîng calicii durerile și viața.
Prin noi se tînguește bordeiul și coliba.

Înalte și masive ne-au ridicat pe fabrici
să stăpînim orașul, și să-l însuflețim.
Cînd rîdem din sirene
și plîngem din trompete,
în noi se ’ncinge lupta de veacuri ne ’întreruptă,
în noi tușește munca și rîde sănătatea.
Și totdeauna munca înalță spre tărie
prin noi, o rugăciune lipsită de tămîie,
o rugăciune neagră învăluită ’n fum.

Sau mici, închise ’n piatră,
ne 'nalță pe palate,
să intonăm în noapte
cîntări de ’mbielșugare;
cu glasul în volută albastră să cîntăm.
Dar totdeauna frații ce s’au ’nălțat pe fabrici
ne-acopăr cu-a lor rugă învăluită ’n fum,
și glasul nostru-albastru se schimbă’n negru dangăt.

Din tablă, și adesea din patru scînduri slabe,
ne strîng la piept calicii
în mica lor colibă.
Vorbesc la gura vetrei, ca noi să prindem vorba,
și ’n cîntul nostru palid să le cîntăm durerea.
Și așteptăm să vie doar corbii să ne ’nchidă,
să nu pătrundă vîntul în mica lor colibă.

Prin noi răsuflă viața orașelor bogate,
Prin noi, ca niște flaute cu sunete de fum,—
își cîntă simfonia întreaga omenire.
Pe mări plutim și rupem albastrul steag al zării
cu pete de cenușă.
Zburăm pe cîmpuri de-aur și dealuri înverzite
ca să stropim cu bale ogoarele și snopii.
Prin noi miros de pîne, se varsă din cuptoare
ca să hrănească pofta.
Și ne ’nălțăm mai groaznic
prin crater de vulcane,
ca să-aruncăm cu lavă și piatră ’nfierbîntată,
ca să topim în cale,
și să distrugem totul
acolo unde viața ajunge o povoară.

Noi ne-am născut odată cu oamenii dintîi,
noi am crescut alături cu hoardele, prin vremi,
noi vom trăi atîta cît oamenii trăi-vor,
și poate chiar mai mult.

Noi străjuim, de veacuri, progresul omenirei.