Barbu Lăutarul
| Barbu Lăutariul de Vasile Alecsandri |
| Cînticel comic. Cîntat de d-nul Millo, pe Teatrul din București. (Repertoriul dramatic, vol. I Iași, 1852) |
(Teatrul reprezintă un salon. La ridicarea cortinei un taraf de lăutari începe a suna un cîntic vechi din dosul ușii din fund. Barbu Lăutarul este îmbrăcat cu anteriu și giubea veche; el poartă pe cap o jumătate de ișlic cu fund verde.)
UN GLAS (dintre culise): Lipsiți de-aici, balaurilor!
BARBU: Ian lasă, jupîne vataje! Așa să trăiești, că boieriu ne-o chemat să-i cîntăm de ziua lui!
UN GLAS: Minciuni! boieriului nu-i plac țîrliiturile țigănești! Hai, cărați-vă!
(Lăutarii se opresc.)
BARBU (deschizînd ușa cu sfială): Dee!… Dacă eu sînt Barbu lăutariu, cunoscut în toată țara Moldovii… cum o să mă dai afară?… Mai stăi să grăiesc două vorbe cu boieriu! (întră și-și scoate ișlicul.) Iaca!… Aice-i adunare mare I și adunare fără Barbu, starostele de lăutari, nu se poate! (Se închină publicului.) Așa-i, boieri d-voastră, că nu vă lasă inima să mă dați pe scări, pe mine, Barbu cel bătrîn, care am cîntat la nunțile și la mesele părinților d-voastră? (Întorcîndu-se spre ușă.) Ei! apoi ce mai dîrdîiește guleratu cel de ciocoi? (Cheamă doi scripcari și un lăutar cu naiul.) Veniți încoace, măi, cei cu scripcele și cu naiu, iar cei cu trîmbițele să meargă la paharnieu Surdulea!… (întră lăutarii.) Doamne sfinte și părinte!… În ce vremi am mai ajuns!… Înainte mă ruga să merg pe la casele boierești, și acum mi se mucezește cobza sub beniș!… Cine ar zice, văzîndu-mă, că eu am fost lăutarul domnilor!… Hei!… hei!… (Cîntă:)
Eu sînt Barbu lăutariul.
Starostele și cobzariul,
Ce-am cîntat pe la domnii
Și la mîndre cununii.
Cobza mea o fost vestită.
Veac întreg o fost cinstită
De boierii de pe-aici
Ba și chiar de venetici!
Of, of, of! mi-aduc aminte,
Of, of, of! că mai-nainte
Nici un chef nu se făcea
Fără astă cobz-a mea.
Dar acum, acum, vai mie!
De cînd lumea-i cu nemție
Nu mai am în lume glas
Și pe uliți am rămas!
Așa, așa, păcatele mele! Vremea vremuiește, bătrînii se duc, obiceiurile se prefac, oamenii se schimbă, cînticele se schimonosesc și lăutarii mor de foame!… Hei!… În vremea boierilor cu ișlic și cu anteriu ca mine, ce de mai veselii! ce bancheturi! Cînd se căftănea vreun boier, se ducea bărbier-bașa de-l rădea cu bricile cele de mărgean în cerdacu casii, și eu mă duceam la el cu tarafu meu de-i ziceam: „Și la mai mare, vere!…”
El îmi umplea fesu de galbini și eu îi cîntam, după cum se obicinuia pe atunci:
(Cîntec vechi)
Chiu! și vivat fericit!
Boieriul s-o căftănit,
Chiu, chiu, chiu și ha, ha, ha,
Trăiască măria-sa!
Cît îi șede de frumos
Cu șalvari de merinos!
Chiu, chiu, chiu etc.
Cu-anteriu de citarea
Și cu fes ție Indernea,
Chiu, chiu, chiu etc.
Cu șal verde de pambriu
Și beniș portocaliu,
Chiu, chiu, chiu etc.
Parcă-i pașa din Rușciuc,
Cînd bea cafea și ciubuc!
Chiu, chiu, chiu și ha, ha, ha,
Trăiască măria-sa!
D-apoi la nunți!… Măiculița mea!.. . ce de mai zaifeturi!…
Ținea nunta cîte o săptămînă tot în chiote și-n chicote! În curte, oamenii frigeau boi întregi în frigări și desfundau la poloboace cu vin de Cotnari, în vreme ce arnăuții trăgeau din pistoale… Iar boierii, sus, beau vutce cu fesurile și cu papucii cucoanelor… Dacă era cucoana îmbrăcată cu rochie vișinie, boieriu bea vișinap în dragostea ei; de era cu rochie galbănă, vutcă pe cursă, limonie; ș-apoi din vreme în vreme-și anina poalele anteriului în brîu, își azvîrlea papucii, de rămînea numai în mestii, și giuca parola sau cordeua… Mai pe urmă au giucat mazurca cu rușii, valțu cu nemții și acum cadrilu cu Franțuzii!… Dumnezeu știe ce-or mai giuca mîne!… Cît pentru mine… mă videa Dumnezeu!… boierii se apucau de umpleau un pahar mare cu vin și cu galbini și mi-l puneau la gură… Eu îl dam pe gît în sănătatea miresei și-i cîntam:
(Cîntic vechi însoțit de lăutari)
Lado, Lado, nu mai plînge
Că la maică-ta te-oi duce
Cînd a face plopu pere
Și răchita vișinele
Și resteul mugurele! etc, etc.
D-apoi încă alta!… Cînd se întîmpla de se îndrăgea vreun cuconaș de o cuconiță și vrea să-i spuie aleanu sufletului, socotiți că-i scria răvășele Franțuzești ca în ziua de astăzi?… Așa!… Mă punea pe mine de cîntam nopți întregi pe sub ferestrele ei, și în vreme ce cuconașu sta frumos în trăsură de-o parte la colțu zidului, eu chinuiam și oftam în locu lui pănă mi se usca gîtița… „Oftează, Barbule!” striga cuconașu și eu trăgeam niște ahturi de se stîrneau toți cînii mahalalei!… Ian așa:
(Cîntec vechi)
Arde-ar rochița pe tine
Cum arde inima-n mine!
Să te ardă, să te frigă,
Dor de mine să te-agiungă!
Ah …
Sau istalalt:
Ah! tu dormi, dormire-ai moartă
Și eu fac venin la poartă! … Ah!
Vorbă să fie!… Boieriu trăgea ciubuc în vremea asta și sta cu ochii holbați la fereastra cuconiței… Rîdeți, domnia-voastră? vă pare deșanț?… Poate! dar cum era pe-atuncea, bine era, că lui Barbu-i curgea și laptele în pasat și galbinii în cobză!… Acum nu mai plac cînticele vechi, nu mai sînt de modă, că s-o subțiet lumea!… Am fost sîlit la bătrînețe să învăț cîntice nouă, de cele de la fteatru, de la operă, adică de cele opărite… ca aista, de pildă:
(Arie din „Rigoletto”: „La donna e mobile”)
Lado na mobile
C-al lui Leventi.
Nene Ascenti
Ediș pin ceri.
Tronc! se potrivește ca nuca-n părete!… Vă întreb, boieri d-voastră, nu erau mai frumoase cînticele noastre cele creștinești? precum: Doina, Viersu lui Bujor, Sub poale de codru verde?… De! unde se mai pomenește de-alde-astea prin orașe!… Numai pe la țară dacă se mai trec!… Acolo numai o rămas să ne cîștigăm hrana, noi, lăutarii… pe la horele românilor, unde facem să saie opinca-n sus!… Iacă, de pildă, să zicem că s-o întins o horă, cît casa asta de mare. Flăcăii stau înșirați de giur împregiur strîngîndu-se cu fetele de mîni, și noi, lăutarii, prinși în mijlocu horei, le cîntăm, ian așa!
(Toți lăutarii pornesc cu pas iute de încungiură salonul, sunînd o horă. Barbu, urmărindu-i cu cobza, cîntă:)
Leleo roșie la obraz,
Lelițo, lelițo fa!
Floricică din pîrlaz,
Lelițo, lelițo fa!
Ce folos că ești frumoasă,
Lelițo, lelițo fa!
Și la cap căpățînoasă.
Lelițo, lelițo fa!
Ești dragă flăcăilor,
Lelițo, lelițo fa!
Ca buhna găinilor.
Lelițo, lelițo fa!
Strînge-ți, leleo, buzele,
Lelițo, lelițo fa!
Că le pișcă muștele.
Lelițo, lelițo fa!
Strînge-ți, leleo, buzele,
Lelițo, lelițo fa!
Că se văd fasolele,
Lelițo, lelițo fa!
Stați, măi, c-am obosit!… Sărmane biete Barbule! ai agiuns cal de poștă împregiuru horii, de unde înainte le ziceai boierilor vere… fie!… Încalte mă mîngîi că m-o învrednicit Dumnezeu să înveselesc cu cobza mea o lume întreagă! (Căutînd la cobză cu jale.) Dragă cobzișoară!… bune zile am petrecut amîndoi… Multă vreme mi-ai ținut isonu numai într-o strună!… (Oftează.) De-acum ne-o venit și nouă rîndu de ducă cu cele multe obiceiuri vechi de ale țării!…
(Ștergîndu-și ochii.) Hai; drăgulița mea, să mulțămim cui se cuvine, că ne-am petrecut veacul în această țară bună și mănoasă care o dezrobit țiganii!
Dragi boieri de lumea nouă!
Ziua bună vă zic vouă.
Eu mă duc, mă prăpădesc
Ca un cîntic bătrînesc!
Ah! gîndiți c-am fost odată
Glasul lumei desfătată,
Și-nchinați cîte-un pahar
Lui biet Barbu lăutar!
(Barbu cu taraful pleacă sunînd un cîntic vechi.)
(Cortina cade.)