Baroneasa

 

Nu se pomenea fată mai frumoasă în toată Ilva-Mică și-n împrejurimi ca Ileana Mariucăi lui Dosoftei. Se dusese vestea pretutindeni părului ei cel negru ca mura, des ca peria și lung ca un șarpe, buzelor ei cele roșii ca zmeura și umede ca o floare stropită de rouă. Nici n-apucase să împlinească șaisprezece ani, și se și găsi împresorată de pâlcuri de pețitori, cari de cari mai frumoși, cari de cari mai bogați. Dar Ileana nu vrea să vadă pe nimeni și nu vrea să audă de nimeni. Iar voința Ilenei era sfântă, căci pe Ileana toată lumea o răsfăța, până și mama ei cea vitregă.

Fiindcă era așa de frumoasă, Ileana nu era silită să lucreze nimic. Toată vremea se gătea și visa. Îi plăcea, mai ales, să viseze, căci viața e mai frumoasă visată decât trăită; căci dacă n-ar fi visat, ar fi trebuit să vadă că tatăl ei e calic, mai calic ca toată lumea; că mă-sa vitregă e bețivă, mai bețivă ca toate femeile, și că nici în Vinerea Patimilor nu e trează; că ar trebui să se mărite cu vreunul din flăcăii ceia unsuroși și sfrijiți, de care sătenii zic că sunt frumoși și bogați; că astfel ar trebui să facă și ea copii și să muncească și ea ca o roabă. Ea însă nu vrea să vadă lucrurile acestea, și de aceea visa. În visurile ei apoi, în loc de pețitori murdari și zdrențeroși, vorbea numai cu feți-frumoși și cu feciori de împărați, care se războiau între dânșii și se luptau cu fel de fel de balauri ca s-o poată câștiga pe ea de nevastă. Iar visând mereu, a început să creadă că visurile sunt adevărata viață, și viața e numai un vis.

I se părea Ilenei că ea e o prințesă surghiunită aci, între țăranii cei toropiți de trudă, și că va veni vremea când se va isprăvi surghiunul și se va întoarce în palatele cele fermecate. Ca să fie mai hodinită, s-a dus și la ghicitorul din Măgura, ca să-l întrebe cine-i e sortit. Și ghicitorul i-a răspuns întocmai ca și babele cele înțelepte, cari se mirau de frumusețea ei:

— O să vie un fecior de împărat cu căruță de aur, cu armăsari de argint și cu slugi de aramă. O să se oprească, cu tot alaiul, înaintea unei căsuțe dărăpănate, cu coperiș de paie. Pe prispa căsuței o să șază o fată frumoasă ca o rază de lună. Slugile o să întinză un covor de mătase de la caleașca prințului și până la piciorușele fetei. Și prințul o să ia fata de mână, s-o sărute pe frunte și s-o urce în căruță. Pe urmă, pocnind din harapnice, o să se ducă departe, până la al șaptelea hotar…

D-atunci înainte Ileana prinse a sta toată ziulica pe prispă, așteptând să sosească feciorul de împărat și s-o ia cu dânsul.

Și fiindcă voința Ilenei era sfântă, într-o bună zi se ivi și feciorul de împărat. Era un baron ungur, bătrân ca vremea, galben ca turta și stors ca lămâia. Trecea prin sat într-o caleașcă trasă de patru armăsari albi. Când auzi Ileana tropotul cailor și huruitul roților, ridică fruntea și se uită lung, ademenitor, cu ochii ei cei de cicoare, la caleașca boierească. Inima îi bătea grozav și-și zicea înfricoșată: „poate c-a sosit!”…

Baronul o zări din goana cailor, opri caleașca. Slugile se repeziră să-i ajute ca să se dea jos. O luă de mână pe Ileana, o sărută pe frunte și o urcă în trăsură, așezând-o la dreapta lui pe pernele moi de mătase portocalie. Îi spuse la ureche vorbe ciudate, străine, din cari ea nu pricepea nimic, dar cari îi sunau în creieri ca un bâzâit dulce de bondar bătrân. Caleașca plecă în goană, armăsarii păreau că suflă foc pe nări…

Pe-atunci Ileana avea tocmai șaisprezece ani, iar baronul, șaizeci și șase. Și fiindcă Ileana era atât de tânără și frumoasă, iar baronul atât de bătrân și bogat, s-a ales dintr-însa ibovnica cea mai răsfățată a boierului. Acum Ileana avea tot ce dorea: mâncări alese, băuturi scumpe, mătăsuri rare și bani mulți, câți îi cerea inima. Toate acestea pentru câteva sărutări și îmbrățișări. Era deci fericită.

Dar apoi, într-o bună zi, se pomeni că baronul moare. Moare și el, ca orice om necăjit. Pe ea însă nici la moarte n-o uită. Îi lăsă palatul în care stătea, cu tot ce se afla într-însul, cu toate pământurile, cu toți banii. Fără să-i ceară măcar să-l mai sărute o dată.

Ileana l-a plâns, l-a înmormântat și l-a jălit. E-a jălit o lună, două. Pe urmă s-a pus pe gânduri. Și-a zis:

„Sunt tânără și frumoasă ca o iconiță din perete. Bani am. Nimic nu-mi lipsește… în afară de cinste. E! Parcă toate fetele tinere și frumoase au cinste!… Am însă nevoie de ceva. De iubire! Iubirea cea mare, cea adevărată, cea pătimașă, aceea unde nu se dă nimic și nu se ia nimic”…

Și fiindcă voința Ilenei era sfântă, au venit mulți prieteni cari au iubit-o. Și ea nu simțea că de cârpa baronului nu se apropie nimeni cu iubire adevărată, îi părea bine că are bani și e iubită.

Pe urmă a început și Ileana să bage de seamă că iubirea cea adevărată nu se apropie de dânsa. A încercat s-o atragă, s-o momească, dar n-a izbutit. Și când a văzut că nu izbutește, s-a învoit cu viața: ea dă paralele, viața să-i dea iubirea. Orice iubire. Căci i-e sete de iubire. Și a prinsa-și schimba iubirile cum își schimbă alți oameni cămășile.

Vremea trecu foarte repede. Ileana se trezi tocmai când avu în spate o jumătate de veac și când țăranii cereau să-i cinstească cu rachiu și să stea cu ei la masă ca s-o iubească. S-a învoit din nou cu viața și, după șampaniile franțuzești, a băut rachiu cu țăranii, îi părea bine că-i zic baroneasă și o iubesc. Dar începea să simtă că mătăsurile și catifelele îi fac rău. Îi era dor de obârșie, de vremea când visa. A lepădat deci straiele cele pompoase și a îmbrăcat iar hăinițele cele frumoase, țărănești. Nu mai vrea să se deosebească de celelalte femei. Numele doar să-i rămâie: baroneasa. Astfel, apoi și-a găsit și ea prietene, ea, care toată tinerețea și-o petrecuse cu servitori și cu mobile cari o priveau ca pe o străină și parcă îi aruncau mereu în obraz necinstea. Prietenele acestea nu-i scormoneau trecutul și nu se sinchiseau de prezentul ei. Îi iertau toate păcatele. Cel mult o pizmuiau pentru belșugul, pentru toată viața ei trecută, și beau și ele cu dânsa rachiu prost din păhărele de cristal, șezând pe scaune de pluș, holbându-se la tablouri scumpe.

În sfârșit, prinseră a-i cădea și dinții, cei ce fuseseră albi ca spuma și ajunseseră negri ca păcatul, îi căzu și părul cel des ca peria. Buzele ei cele roșii și umede se spălăciră și se moleșiră. Ochii își pierdură tot focul cel ademenitor. Părea, în mijlocul rămășițelor de belșug, o stafie întârziată, o amintire urâtă a unor vremi frumoase.

Și începu iar să se gătească și să viseze, ca în vis să se vadă iar tânără și frumoasă, să aștepte iar vreun făt-frumos care s-o ia și s-o ducă departe, mult mai departe de cum a dus-o odinioară…