Barza și vrabia

 

P-un timp viscolos

Și geros

P-un picior ședea o barză stîrcită,

De frig rebegită.

Totuși milă-avu pe un pui văzînd

Tremurînd,

Și pe sub aripi îl adăposti.

„Ce mai vifor, soro, Barza îi rosti:

Așa frig cumplit

N-am mai pomenit.”

Și-ndată în fulgi-și ciocul și-a ascuns.

„Ăsta zici că-i ger! Vrabia-a răspuns,

Însă mai anțărț, micuța mea sor’,

Aminte mi-aduc, degera din zbor.

Că atuncea fu

Geruială, da; iar acuma nu.

Peste cîte d-astea ierne eu n-am dat

Și tot am scăpat !

De tine mă mir, ești bine-mbrăcată

Și te-ai speriat ca o curcă beată.”

Barza a rămas

Mută, fără glas,

L-astă limbuție; și foarte-ntristată,

Simțindu-se atinsă, încă ș-insultată,

Corpul îndreptîndu-și, întoarse-al său cap

Și hap !

Dintr-o îmbucătură

Nimici îndată p-astă stîrpitură.