Bel-Ami/Partea întâi/Capitolul 2

 

Domnul Forestier, mă rog…

— La catul al treilea, ușa din stânga.

Portarul răspunse cu un glas îndatoritor, în care se cunoștea considerația ce o avea pentru chiriașul său. Și Georges Duroy sui scările.

Era puțin jenat, intimidat, tulburat. Purta pentru întâia dată în viața sa frac și toaleta sa îl neliniștea. O simțea defectuoasă în totul, din pricina botinelor nevăcsuite, totuși destul de fine, căci îi plăcea să fie frumos încălțat, din pricina cămășii de patru franci și cincizeci de bani, cumpărată în dimineața ceea chiar, la Luvru, și al cărei plastron prea subțire începuse deja să se boțească. Celelalte cămăși ale sale, de toate zilele, fiind mai mult sau mai puțin uzate, nu putuse întrebuința nici chiar pe cea mai puțin ponosită dintr-însele.

Pantalonii săi, cam largi, stăteau rău pe picior, parcă se învălătuceau pe pulpă, aveau acea înfățișare de vechituri pe care o au hainele de ocazie când sunt pe un trup pe care-l învelesc din întâmplare. Numai fracul nu-i starea rău, fiind aproape tocmai pe talia sa.

Suia încet scările, cu bătăi de inimă, cu neliniștea în suflet, muncit mai ales de teama că se va face de râs; și deodată zări în față-i un domn în mare toaletă, care îl privea. Ei ajunseră așa de aproape unul de altul, încât Duroy făcu un pas înapoi, apoi rămase uimit: era el însuși, răsfrânt de o oglindă înaltă în picioare, oglindă pusă în fața scării catului întâi. O izbucnire de bucurie îl făcu să tresară, văzând că-i ședea mult mai bine decât crezuse.

Neavând acasă decât o mică oglindă pentru barbă, nu se putuse vedea întreg și văzând rău deosebitele părți ale toaletei sale întruchipate fără pregătire multă, el exagera neajunsurile, îl apucau amețelile la gândul că va fi caraghios.

Dar iată că văzându-se fără veste în oglindă, nici nu se cunoscuse; crezuse că-i altul. Cineva din lumea mare, care i se păruse, la cea dintâi aruncătură de ochi, foarte cum trebuie, foarte elegant.

Și acuma, privindu-se cu băgare de seamă, el vedea că, într-adevăr, totul era mulțumitor.

Atunci începu să se studieze cum fac actorii pentru a-și învăța rolurile. Își zâmbi, își întinse mâna, făcu schime, exprimă sentimente: mirarea, plăcerea, aprobarea; și căută gradele zâmbetului și graiul ochilor pentru a se arăta galant pe lângă doamne și a le da a înțelege că-s admirate și dorite.

Se deschise o ușă. Se temu să nu fie prins și începu să se suie foarte repede și plin de frică să nu-l fi văzut vreun oaspe al prietenului său cum se strâmba.

Ajungând la catul al doilea, zări altă oglindă și-și micșoră pasul pentru a se vedea trecând. Înfățișarea sa i se păru într-adevăr elegantă. Mergea frumos. Și o încredere fără margini în sine însuși îi umplu sufletul. Desigur, va izbuti mulțumită acestei fețe, dorinței de a ajunge, hotărârii pe care știa c-o are și spiritului său liber. Îi venea să alerge, să sară spre cel din urmă cat. Se opri dinaintea oglinzii a treia își răsuci mustața cu o mișcare ce-i era obișnuită, își scoase pălăria pentru a-și îndrepta părul și murmură cu jumătate de glas, cum făcea adesea: „Iată o minunată descoperire”. Apoi, întinzând mâna spre clopoțel, sună.

Ușa se deschise aproape pe dată, și el se găsi în fața unui valet în frac negru, serios, ras, cu o ținută atât de desăvârșită că Duroy se tulbură din nou, fără să priceapă cum se născuse această tulburare nedeslușită: poate dintr-o comparație inconștientă între croiala hainelor lor. Acest lacheu, care avea botinele văcsuite, întrebă, luând pardesiul pe care Duroy îl ținea subsuoară de frică să nu i se vadă petele:

— Pe cine s-anunț?

Și rosti numele în dosul unei perdele ridicate, într-un salon în care trebuia să intre musafirii.

Dar Duroy, pierzându-și cumpătul deodată, simți că i se taie picioarele de frică și începu să gâfâie. Făcea cel dintâi pas în viața așteptată, visată. Totuși înaintă. O femeie tânără, bălaie îl aștepta în picioare, singură singurică într-o odaie mare, bine luminată și plină de copăcei ca o seră.

El se opri scurt, cu totul buimac. Cine era doamna asta care zâmbea? Apoi își aduse aminte că Forestier era însurat; și gândul că această drăgălașă bălaie elegantă trebuie să fie nevasta prietenului său îl umplu de groază.

— Doamnă, sunt…, îngăimă el.

Ea îi întinse mâna:

— Știu, domnule, Charles mi-a istorisit întâlnirea dumneavoastră de aseară și-mi pare foarte bine că a avut buna idee de a vă pofti la masă la noi.

El roși pân-la urechi, nemaiștiind ce să zică; și se simțea examinat, cercetat din cap până-n picioare, cântărit, judecat.

Îi venea să ceară iertare, să scormonească o pricină oarecare pentru a explica neajunsurile toaletei sale; dar nu găsi nimica și nici nu îndrăzni să se atingă de această chestie gingașă.

Se așeză pe un fotoliu arătat de dânsa, și când simți îndoindu-se sub el catifeaua moale și netedă a scaunului, când se simți cufundat, rezemat, îmbrățișat de această mobilă dezmierdătoare, care-l sprijinea delicat cu speteaza și brațele sale îmbrăcate, i se păru că intră într-o viață nouă, fermecătoare, că avea să aibă în stăpânire ceva nespus de plăcut, că devenea un cineva, că era scăpat; și privea pe doamna Forestier, care nu-l slăbise din ochi.

Ea era îmbrăcată cu o rochie de cașmir albastru deschis, care arăta minunat talia sa zveltă și sânu-i bine făcut.

Carnea brațelor și a grumazului ieșea dintr-o spumă de dantelă albă, cu care erau garnisite talia și scurtele-i mâneci; și părul strâns în creștetul capului, puțin creț la ceafă, făcea un nor subțire de puf bălai deasupra gâtului.

Duroy începea să se liniștească sub privirea ei, care-i amintea, fără să știe de ce, pe aceea a fetei întâlnite în seara trecută la Folies-Bergère. Ea avea ochii cenușii, de un cenușiu azurat, ceea ce le dădea o expresie deosebită, nasul subțire, buzele groase, bărbia puțin cărnoasă, o față neregulată, ispititoare, plină de drăgălășie și de vicleșug. Ca multe femei, fiecare trăsătură a feței sale destăinuia o grație deosebită, părea a avea o oarecare însemnare, și fiecare mișcare parcă spunea sau ascundea ceva.

După o tăcere scurtă, ea îl întrebă:

— Sunteți de mult la Paris?

El răspunse, venindu-și din ce în ce în fire:

— Numai de câteva luni, doamnă. Am o funcție la căile ferate; dar Forestier m-a făcut să nădăjduiesc că aș putea, mulțumită lui, să străbat în ziaristică.

Ea zâmbi mai tare, binevoitor; și murmură muind glasul:

— Știu.

Clopoțelul sună din nou. Valetul anunță:

— Doamna de Marelle.

O mică oacheșă, o ocheșică.

Ea intră pășind sprinten; părea turnată din cap până în picioare într-o rochie închisă foarte simplă.

Un singur trandafir roș, prins în părul său negru, atrăgea privirea cu putere, părea că-i desăvârșește fizionomia, că-i mărește însușirea ei deosebită, că-i dă nota vie și neașteptată care-i trebuia.

În urma ei venea o fetiță într-o rochiță scurtă. Doamna Forestier se repezi:

— Bună ziua, Clotilde.

— Bună ziua, Madeleine.

Se sărutară. Apoi copila își întinse fruntea cu o mișcare de om mare, zicând:

— Bună ziua, verișoară.

Doamna Forestier o sărută; apoi îi recomandă:

— Domnul Georges Duroy, un tovarăș bun al lui Charles. Doamna de Marelle, prietena mea, puțin și rudă. Ea adăugă: Să știți că la noi nu încap ceremonie și fasoane. Ne-am înțeles, nu-i așa?

Tânărul se înclină.

Dar ușa se deschise din nou și se ivi un mic domn gros, scurt și rotofei, la braț cu o femeie înaltă și frumoasă, mai înaltă decât dânsul, mult mai tânără, cu purtări alese și cu ținuta serioasă. Acesta era domnul Walter, deputat, financiar, bărbat de afaceri și de bani, evreu și meridional, director la „Vie Française”, și soția sa, născută Basile-Ravalau, fiică a bancherului cu acest nume.

Apoi veniră, rând pe rând, Jacques Rival, foarte elegant, și Norbert de Varenne, al cărui guler al fracului căpătase luciu din cauza părului său lung, care-i cădea până peste umeri și pe care îl pudrase ușor.

Cravata sa, legată rău, părea întrebuințată acum pentru întâiași dată. El înainta cu grații de cavaler bătrân și, luând mâna doamnei Forestier, o sărută.

În mișcarea ce o făcu când se plecă, părul i se împrăștie ca o apă pe brațul gol al tinerei femei.

Forestier intră, la rândul său, cerând iertare pentru întârziere. Fusese oprit la ziar de afacerea Morel. Domnul Morel, deputat radical, adresase o întrebare ministrului în legătură cu o cerere de credit relativ la colonizarea Algeriei.

Servitorul strigă:

— Doamna e servită!

Și trecură în sufragerie.

Lui Duroy îi revenise locul între doamna de Marelle și fiica ei. Se simți din nou încurcat, fiindu-i frică să nu facă vreo greșeală în mânuirea convențională a furculiței, a lingurii și a paharelor. Erau patru pahare, din care unul de o culoare bătând puțin în albastru. Ce se poate bea oare în acesta?

Fu tăcere în tot timpul cât mâncară supa, apoi Norbert de Varenne întrebă:

— Ați citit procesul Gauthier? Ce curioasă întâmplare! Și discutară asupra acestui adulter, amestecat cu șantaj. Ei nu vorbeau cum se vorbește în sânul familiilor despre întâmplările povestite de ziare, ci cum se vorbește de o boală între doctori sau de verdețuri între grădinari. Nu se indignau, nu se mirau de fapte; le căutau pricinile adânci, ascunse, cu o curiozitate profesională și o nepăsare desăvârșită pentru crima însăși. Încercau să explice deslușit izvoarele faptelor, să determine toate fenomenele cerebrale care dăduseră naștere dramei, ca rezultat științific al unei stări deosebite a spiritului. Femeile se aprindeau de asemenea în această cercetare, în această muncă. Pe urmă, alte întâmplări proaspete fură cercetate, tălmăcite, întoarse pe toate fețele, socotite după adevăratul lor preț, cu acea pătrundere practică și acel chip special de a privi lucrurile al negustorilor de noutăți, al vânzătorilor de comedie omenească; așa cum sunt cercetate, întoarse pe dos și pe față, cântărite, în prăvălii, mărfurile puse la vânzare de negustori.

Apoi veni vorba de un duel și Jacques Rival luă cuvântul. În asta era tare; nimeni altul nu putea vorbi ca dânsul în această chestie.

Duroy nu îndrăznea să sufle o vorbă. Din când în când se uita la vecina sa, al cărei grumaz gol îl umplea de ispită. Un diamant spânzurat de un fir de aur atârna de ureche, ca o picătură de apă care ar fi alunecat pe carne. Din timp în timp ea spunea ceva care aducea întotdeauna un zâmbet pe buzele celorlalți. Ea avea un spirit nostim, delicat, neașteptat, un spirit de fetiță alintată care vede lucrurile fără îngrijorare și le judecă cu o nepăsare ușoară și binevoitoare.

Duroy căuta în zadar să-i spună vreo vorbă lingușitoare și, negăsind nimic, se îndeletnicea cu fiica ei, turnându-i în pahar, dându-i de mâncare, servind-o. Copila, mai aspră decât mamă-sa, mulțumea cu un glas serios, făcea ușoare închinăciuni cu capul:

— Sunteți prea bun domnule! – și-i asculta pe cei mari cu un aer puțin gânditor.

Mâncărurile erau foarte bune și toți arătau uimire. Domnul Walter mânca peste măsură, aproape nu vorbea și privea pieziș, pe sub ochelari, felurile ce i se aduceau. Norbert de Varenne nu se lăsa mai prejos și adesea îi curgeau pe plastronul cămășii picături de sos.

Forestier, zâmbitor și serios, supraveghea, schimba cu nevastă-sa priviri de înțelegere, ca doi șmecheri care săvârșesc împreună o treabă grea și care merge de minune.

Obrajii se înroșeau, glasurile se îngroșau.

Din când în când, servitorul șoptea la urechea mesenilor: „Corton-Château-Laroze?”

Cortonul fiind pe gustul său, Duroy lăsa să i se umple paharul de fiecare dată. O veselie nespus de plăcută îl cuprindea; o veselie caldă care i se suia din burtă la cap, îi alerga prin mădulare, îl străbătea în întregime. Se simțea cuprins de o bunăstare deplină, bunăstare a vieții și a gândirii, a trupului și a sufletului.

Și-i venea o dorință să vorbească, să fie băgat în seamă, să fie ascultat, prețuit ca acești bărbați ale căror vorbe, cele mai neînsemnate, erau gustate.

Dar discuția care nu mai contenea, împerechind ideile între ele, sărind de la un subiect la altul din pricina unui cuvânt, a unui nimic, după ce făcu înconjurul întâmplărilor zilei și după ce atinse în treacăt o mie de fapte, se întoarse la marea interpelare a domnului Morel asupra colonizării Algeriei.

Domnul Walter, între două feluri, făcu câteva glume. Forestier istorisi articolul său de a doua zi. Jacques Rival ceru un guvern militar și pământuri pentru toți ofițerii după treizeci de ani de slujbă în colonii.

— În acest chip, zicea el, veți crea o societate viguroasă, care va fi învățat demult a cunoaște și a iubi țara, care să știe limba și să fie la curent cu toate chestiile serioase locale de care se lovesc negreșit nou-veniții.

Norbert de Varenne îi tăie vorba:

— Da… vor ști de toate, afară de lucrarea câmpului. Vor vorbi arăbește, dar nu vor ști să pună sfeclă și să semene grâu. Vor fi chiar tari la scrimă, dar foarte slabi la îngrășăminte. Ar trebui, dimpotrivă, ca țara asta să fie larg deschisă tuturora. Cei deștepți își vor face un loc, ceilalți vor pieri. Așa-i legea socială.

Urmă o scurtă tăcere. Ceilalți zâmbeau.

Georges Duroy deschise gura și zise, înmărmurit de sunetul glasului său, ca și când niciodată nu s-ar mai fi auzit vorbind:

— Ceea ce lipsește mai mult acolo e pământul bun. Proprietățile cu adevărat roditoare costă tot așa de mult ca și în Franța și sunt cumpărate ca plasări de capital, de parizieni foarte bogați. Adevărații coloni, cei săraci, aceia care se duc acolo pentru că aici n-au ce mânca, sunt aruncați în deșert, unde nu crește nimic din pricina lipsei de apă.

Toți îl priveau. Simți că se roșește. Domnul Walter întrebă:

— Cunoașteți Algeria, domnule?

El răspunse:

— Da, domnule, am stat acolo douăzeci și opt de luni și am fost în toate cele trei provincii.

Și deodată, uitând afacerea Morel, Norbert de Varenne îl întrebă despre un obicei, un amănunt pe care-l auzise de la un ofițer. Era vorba de „Mzab”, acea ciudată mică republică arabă născută în mijlocul Saharei, în partea cea mai uscată a acestei regiuni arzătoare.

Duroy vizitase de două ori Mzab și povesti obiceiurile acestei curioase țări, unde picăturile de apă prețuiesc cât aurul, unde fiecare locuitor este dator să facă toate slujbele țării, unde cinstea negustorească e mai mare decât la popoarele civilizate.

El vorbi cu oarecare aprindere, de palavragiu, încălzit de vin și de dorința de a plăcea. Povesti anecdote de regiment, fapte din viața arabă, întâmplări de război.

Găsi chiar câteva cuvinte colorate ca să zugrăvească aceste locuri galbene și goale, pustii la nesfârșire sub flacăra mistuitoare a soarelui.

Toate femeile erau cu ochii ațintiți la dânsul. Doamna Walter murmură cu glasul ei încet: „Ați putea face din amintirile dumneavoastră un fermecător șir de articole”.

Atunci, Walter se uită la tânărul om pe deasupra sticlelor ochelarilor, cum avea obiceiul când voia să vadă bine fața cuiva. Mâncărurile le privea pe sub sticle.

Forestier se folosi de moment:

— Scumpe patron, v-am vorbit adineauri de Georges Duroy, cerându-vă să mi-l dați ca ajutor la serviciul informațiilor politice. De când ne-a părăsit Marambot, n-am pe nimeni care să meargă să culeagă știrile grabnice, să fie de încredere, din care pricină ziarul suferă.

Papa Walter deveni serios și chiar își ridică ochelarii pentru a privi pe Duroy în față. Apoi zise:

— Desigur că domnul Duroy are un spirit original. Dacă binevoiește să vie să vorbească cu mine la trei ceasuri, vom regla treaba asta.

Apoi, după o mică tăcere și întorcându-se către Duroy:

— Dar faceți-ne imediat o mică serie de articole fanteziste asupra Algeriei. Veți povesti amintirile dumneavoastră și veți aduce vorba și despre colonizare, ca adineauri. E de actualitate, cu totul de actualitate și sunt sigur că va plăcea cititorilor noștri. Dar grăbiți-vă! îmi trebuie întâiul articol pentru mâine sau poimâine, în vremea cât se discută la Cameră, pentru a câștiga publicul.

Doamna Walter adăugă, cu acea gingășie serioasă care făcea din vorbele sale o favoare:

— Și aveți un titlu minunat: „Amintirile unui vânător din Africa”; ce zici, domnule Norbert?

Bătrânul poet, ajuns târziu la renume, ura și se temea de nou-veniți. Răspunse rece:

— Da, da, minunat, cu condiția să nu se slăbească nota la sfârșit, asta-i greutatea; nota justă, ceea ce în muzică se cheamă ton.

Doamna Forestier acoperea pe Duroy cu o privire ocrotitoare, cu o privire de cunoscător care părea că zice: „Tu vei ajunge departe”. Doamna de Marelle se întoarse de mai multe ori spre dânsul și diamantul din urechea sa tremura neîncetat, ca și când picătura asta fină de apă voia să se desprindă și să cadă.

Copilița stătea nemișcată și serioasă, cu capul plecat în farfuria sa.

Doar servitorul făcea înconjurul mesei, vărsând vin de Johannisberg în paharele albastre. Forestier ridică paharul pentru un toast și se adresă domnului Walter: „Pentru înflorirea lui «Vie Française»!”

Toată lumea se plecă înaintea patronului, care zâmbea; Duroy, beat de izbândă, bău o dușcă. I se părea că ar fi în stare să înghită și un butoi întreg, să mănânce un bou, să gâtuie un leu. Simțea în mădularele sale o putere mai mult decât omenească, în suflet o hotărâre de neînvins și o nădejde fără margini. Acum era acasă la dânsul, în mijlocul acestor oameni; luase poziție între dânșii, își cucerise locul său. Privirea i se oprea asupra fețelor acestora cu o încredere nouă și îndrăzni pentru întâia dată să vorbească cu vecina sa.

— Aveți, doamnă, cei mai frumoși cercei pe care i-am văzut vreodată.

Ea se întoarse către dânsul zâmbind:

— Asta-i ideea mea, de a anina diamante așa, de un fir. Parc-ar fi o picătură de rouă, nu-i așa?

El murmură, speriat de îndrăzneala sa și tremurând să nu spună vreo prostie.

— Fermecător… dar și urechea dă preț lucrului.

Ea îi mulțumi cu o privire, cu una din acele priviri limpezi de femeie, care străbat până la inimă.

Și întorcând capul, întâlni din nou căutătura doamnei Forestier, tot binevoitoare, dar în care lui i se păru că vede o veselie mai vie, ceva de vicleșug, o încurajare.

Bărbații vorbeau toți în același timp, gesticulând și cu glas tare; se discuta marele proiect al drumului de fier metropolitan. Și discuția se isprăvi abia la sfârșitul desertului, căci fiecare avea de spus o grămadă de lucruri asupra încetinelii comunicațiilor în Paris, asupra neajunsurilor tramvaielor, asupra plictisului omnibuselor și a grosolăniei birjarilor.

Pe urmă, părăsiră sufrageria și se duseră să ia cafeaua. Duroy, în glumă, oferi brațul copiliței. Ea îi mulțumi serios și se ridică în vârful picioarelor pentru a ajunge să pună mâna pe cotul vecinului său.

Intrând în salon i se păru din nou că pătrunde într-o seră. Palmieri înalți deschideau frunzele lor elegante în cele patru unghiuri ale odăii, se ridicau până-n bagdadie, apoi se răsfirau ca apa aruncată de o fântână arteziană.

De amândouă părțile sobei, arbori de cauciuc rotunzi ca niște stâlpi înșirau una peste alta frunzele lor lungi, verde închis, și pe pian doi copăcei necunoscuți, rotunzi și înfloriți, unul trandafiriu de tot și altul alb de tot, păreau niște plante false, prea frumoase ca să fie adevărate. Aerul era răcoros și plin de un miros nedeslușit, dulce, pe care nu-l puteai ghici, căruia nu-i puteai găsi un nume. Și tânărul om, mai stăpân pe sine, cerceta cu privirea atentă această încăpere. Nu era mare; nimic nu atrăgea ochii în afară de copăcei; nicio culoare puternică nu lovea; dar te simțeai mulțumit într-însa, liniștit, odihnit; înfășură cu moliciune, plăcea, punea în jurul trupului ceva care aducea c-o dezmierdare.

Pereții erau îmbrăcați cu stofă veche de culoare violetă, ștearsă, presărată cu mici flori de mătase galbenă, cam cât niște muște.

Pe uși atârnau niște perdele de postav albastru bătând în cenușiu, postav militar, pe care erau brodate cu mătase roșie câteva garoafe; și scaunele de toate formele, de toate mărimile, împrăștiate la întâmplare prin casă, scaune lungi, jilțuri și de tot mari și de tot mici, pufuri și taburete erau îmbrăcate cu mătase Louis al XVI-lea sau cu catifea frumoasă de Utrecht, de culoare galbenă cu desene roș-închis.

— Luați cafea, domnule Duroy?

Și doamna Forestier îi întinse o ceașcă plină, cu acel zâmbet prietenos ce nu-i părăsea buzele.

— Da, doamnă, vă mulțumesc.

Luă ceașca și când se aplecă, plin de neliniște, să culeagă cu cleștele de argint o bucățică de zahăr din zaharnița pe care o ducea copilița, tânăra femeie îi zise:

— Fiți curtenitor cu doamna Walter!

Apoi se îndepărtă mai înainte ca el să fi avut vreme să răspundă ceva.

Bău mai întâi cafeaua pe care se temea să n-o scape jos; apoi, fără nicio grijă, căută un chip de a se apropia de femeia noului său director și de a începe o conversație.

Băgă de seamă că ea ținea în mână ceașca goală și fiind departe de masă nu știa unde s-o pună. El se repezi:

— Îmi dați voie, doamnă.

— Mulțumesc, domnule.

Duse ceașca, apoi se întoarse:

— Dacă ați ști doamnă ce momente bune mi-a dat „Vie Française” când eram în pustiu. Este într-adevăr singurul ziar pe care îl poți citi afară din Franța, pentru că e mai literar, mai de spirit și mai puțin monoton decât toate celelalte. În el găsești de toate.

Ea zâmbi cu o nepăsare plăcută și răspunse serios:

— Domnul Walter a avut multe necazuri până ce a creat acest tip de ziar care răspunde unei trebuințe noi.

Și se puseră pe vorbă. El vorbea ușor și banal, avea farmec în glas, multă gingășie în privire și o mustață ispititoare. Ea se zbârlea pe buza sa creață, drăgălașă, bălaie, bătând în roșietic, mai deschisă în firele ridicate la capete.

Vorbiră despre Paris, despre împrejurimi, despre malurile Senei, despre stațiunile de băi, despre petrecerile verii, despre toate lucrurile zilnice, de care se poate vorbi la nesfârșit fără a-ți obosi mintea.

Apoi, apropiindu-se Norbert de Varenne cu un pahar de lichior în mână, Duroy se îndepărtă.

Doamna Marelle, care sfârșise vorba cu doamna Forestier, îl strigă:

— Ei bine, domnule, îi zise ea deodată, voiți să încercați ziaristica?

Atunci el vorbi de planurile sale, cu cuvinte nehotărâte, apoi începu și cu dânsa conversația ce o avusese cu doamna Walter; dar acuma, fiind mai stăpân pe subiect, se arătă mai stăpân pe sine și spunea ca din partea lui lucrurile pe care le auzise. Și privea necontenit pe vecina sa în ochi, parcă pentru a da ziselor sale un înțeles mai adânc.

Ea îi istorisi la rândul său anecdote, cu o gestică de femeie care se știe spirituală și vrea să fie întotdeauna nostimă; devenind familiară, ea îi punea mâna pe braț, muind glasul pentru a spune nimicuri, care în acest chip căpătau o nuanță de intimitate.

El s-aprindea în sine atingându-se de această femeie care se ocupa de dânsul. Ar fi voit chiar acuma să i se jertfească, s-o apere, să arate cât o prețuia, și pauzele pe care le făcea înainte de a-i răspunde arătau preocuparea minții sale.

Dar deodată, fără niciun motiv, doamna de Marelle strigă „Laurine” și copilița veni.

— Stai aici, dragă, să nu răcești lângă fereastră.

Și lui Duroy îi veni o dorință nebună să sărute copilița, ca și când ceva din sărutarea asta era să treacă asupra maică-si.

El întrebă cu un glas politicos și părintesc:

— Îmi dați voie să vă sărut, domnișoară?

Copila ridică ochii spre dânsul cu nedumerire. Doamna de Marelle zise râzând:

— Răspunde: „Vreau, domnule, azi; dar n-are să fie întotdeauna tot așa”.

Duroy, așezându-se pe dată pe scaun, o luă pe Laurine pe genunchi, apoi atinse cu buzele valurile de păr fin al copilei. Mamă-sa fu cuprinsă de mirare:

— Uite, s-a lăsat, e de necrezut! Ea nu se lasă de obicei sărutată decât de femei. Sunteți irezistibil, domnule Duroy!

El roși, fără să răspundă, legănând copila pe picior cu o mișcare ușoară.

Doamna Forestier se apropie și scoase un strigăt de mirare:

— Uite, Laurine îmblânzită, ce minune!

Mai venea și Jacques Rival, c-o țigară în gură, și Duroy se sculă să plece, de frică să nu strice prin vreo vorbă nelalocul ei ceea ce clădise, opera sa de cucerire începută.

Salută, apucă și strânse ușor mâna mică întinsă a femeilor, apoi scutură cu putere mâna bărbaților. Băgă de seamă că a lui Jacques Rival era uscată și fierbinte și răspundea prietenește la strângerea sa; a lui Norbert de Varenne – umedă și rece și fugea alunecând între degete; a lui papa Walter – rece și moale, fără vlagă; a lui Forestier – grasă și caldă. Prietenul său îi zise cu jumătate de glas:

— Mâine la trei ceasuri, nu uita.

— O, nu, nu te teme.

Când ajunse pe scări, îi venea să coboare în fugă, atât de mare îi era bucuria; dar deodată zări în oglinda cea mare de la catul al doilea un domn grăbit care venea sărind înspre dânsul, și se opri scurt, rușinat ca și cum ar fi fost prins într-o greșeală.

Apoi se privi lung, minunându-se la gândul că într-adevăr era un așa de drăguț băiat; și își zâmbi cu mulțumire; pe urmă, ca pentru a-și lua adio de la chipul său, se salută foarte adânc, cu ceremonie, cum saluți un om însemnat.