Bene-Merenti

 

Am citit mai zilele trecute în Monitorul Oficial că d. Cristu Negoescu a primit medalia Bene-merenti pentru lucrările sale literare.

Vă puteți închipui disperarea mea, nu pentru că d. Negoescu a primit o medalie, dar pentru că nu aflasem încă de lucrările literare ale medaliatului.

Să ai pretenția că faci și tu literatură, că, în tot cazul, urmărești ce se tipărește prin cărți și prin gazete, și, când colo, să nu știi că în țara ta trăiește un scriitor cu numele de Cristu Negoescu și că scriitorul acesta a produs atâta încât a meritat să i se dea din partea guvernului o medalie specială.

Și atunci... fuga la librării, fuga pe la prieteni.

— Mă rog, am să vă fac o rugăciune mare!...

— Ce e?

— Uite ce e... Dar să nu râdeți de mine... Mi-e rușine să vă spui.

— Lasă rușinea la o parte, între prieteni...

— Voi spume: știți voi ce-a scris scriitorul nostru Negoescu? Eu n-am aflat încă... Mi-e rușine...

În fața acestor întrebări și mai ales în fața confuziei mele, bieții prieteni au rămas și ei trăsniți: nu știau nici ei.

La librării, același rezultat.

Tocmai târziu, la pagina a patra a unei gazete am găsit catalogul unei librării din Ploiești. În catalogul ăsta am găsit Bucăți alese din diferiți autori, aranjate de Cristu Negoescu.

M-am luminat.

Dar confuzia mea s-a schimbat într-o adâncă uimire.

O fi oare de ajuns să culegi câteva bucăți din diferiți autori, pentru ca să capeți o medalie literară? Asta să însemneze Bene-merenti?

E drept că chipul cum marele Negoescu a știut să culeagă bucățile alese n-a fost deloc ales, așa că bietele Bucăți au rămas nevândute de atâția ani de când cutreieră rafturile tuturor librăriilor. Dar nu-i mai puțin adevărat că oamenii de talent au apreciat valoarea acestei opere: dovadă Institutul Negoescu, care a împins elevelor lucrarea omului de la Ploiești.

Totuși, eu am rămas nedumerit până în ziua de astăzi: ce are a face fosta retorică și cu Bene-merenti?

***

Atunci am început să mă gândesc: cine are în țara noastră mai sus-pomenita medalie și cine n-o are?

Și am găsit că n-a avut-o Eminescu, n-o are Gherea, n-o are Vlahuță, n-o are Barbu Delavrancea, n-o are — afară de Caragiale — nici unul din literații noștri de valoare.

În schimb, o găsim pe pieptul lui Pătrașcu, lui Zaharia Antinescu, [[...]] și lui Cristu Negoescu.

Atunci care este însemnarea acestei medalii? Pentru ce a fost ea creată?

Fără îndoială, aceia care au găsit că-i bine să se facă o medalie literară au avut intenția să distingă pe scriitorii cei de talent din cei nuli sau mediocri.

În cazul acesta, scopul, fără doar și poate, este atins: se va ști de azi înainte că Bene-merenti este distincțiunea pe care o capătă nulitățile și mediocritățile spre a se deosebi de scriitorii fără brevet, dar cu talent.

Lăsând însă gluma la o parte, sunt triste reflecțiile ce-ți vin în minte când observi cum cei de sus știu să aprecieze și să răsplătească pe scriitori.

E de ajuns să fii divorțat de talent, să nu fi produs în viața ta nimic alt decât o gălăgie infernală, să fi frecventat cu succes școala târâirii, să te fi plecat până la vârful ciubotelor celui dintâi stăpânitor vremelnic al unui minister, pentru ca să-ți curgă toate onorurile și toate favorurile care fac fala găgăuților.

A, e întristătoare școala asta oficială! Și dacă uneori o dreaptă revoltă ți se naște în suflet când vezi mulțimea nihiliștilor intelectuali năpădind ori pe unde e o cinste ușoară de căpătat, de la o vreme te cuprinde dezgustul de tot ce poartă ștampila stăpânirii.

Mai la urmă e mai de laudă un negustor care-și afișează medalia de argint obținută la expoziția cooperatorilor români decât toată puzderia asta de literați, care de abia știu a sloveni și care au căpătat, fără nici o onoare, o medalie de onoare. Cel puțin marfa negustorului a trebuit să existe și să fie supusă unui juriu. Literații ăștia însă n-au produs nici o iotă și n-au trecut prin mâna nici unei comisii examinatoare.

Atâta este adevărat, că nimic nu scapă neprihănit de încape pe mâna oficialilor.