Blîndocul

 

Zice popa din altar și cîntă diecii din strană: „Fericiți cei blînzi, că aceia vor stăpîni pămîntul”. Și așa ar trebui să fie, că doară popa și diecii cîntă din cărțile cele sfinte și am băgat și eu de seamă că blîndul stăpînește pămîntul; ba și zicala noastră zice, că mielul blînd suge de la două oi. Și totuși nu totdeauna e așa! Că cine mai este om blînd ca Chifor Cîrlan de la noi, căruia doară și porecla-i e Blîndocul; unde vezi om mai de omenie ca el? Unde-ți trebuie un lucrător mai bun decît el? Și nu-l vede nime beat în veci, în pîră încă nu umblă, cu om pe lume cuvînt legănat n-a avut și tot nu-i Doamne ajută, tot nu i se adaugă două de două! Ba nici suman bun în spate nu are. Parcă numai mănîncă și doarme, atîta e de rău îmbrăcat și atît e de gol pe lîngă casa lui. Nici purceluș de Crăciun nu are, necum să mai aibă văcuță cu lapte ca alți botezați.

Și minunea minunilor! Știe tot lucrul și nu fuge de lucru; și el și muierea lui și fata lui sînt pururea la lucru, mai pe seama lor, mai mult însă pe la alții pe bani. Și tot nimic nu se cunoaște din lucrul lor, spor nu au în nimic. Apoi nici nu poți zice, că doară au păgubit cu vitele, că de acele n-au avut nicicînd, apoi, ce nu ai, nu poți pierde. Cum vine dară, de la el nu se mai adaugă nimic? Că casă are, o leacă de locșor încă are, mai lucrează și în parte și pe bani și, cum zic, nimic se alege din munca lor? Ba parcă-i și dator cu bani la bancă!

Trebuie că este o pricină și aci, că fără nici o pricină numai n-ar fi el așa fără noroc, cum e. Și pricină este. Uitați-vă cum stă lucrul:

El din firea lui a fost bun și blînd și harnic și cruțător. Drept, că din oameni săraci a fost, dar din oameni de omenie. Ca slugă s-a trudit și a slujit pînă a scăpat de cătănie. Atunci s-a însurat, a luat pe Irina Natului. Natu i-a dat un petec de grădină să-și facă casă și 3 locurele la cîmp, două de arătură și unul de fînaț. Și și-a făcut căsuța atunci, îndată ce s-a însurat, mai cu banii ce-i avea de pe slujit, mai cum îl ajuta unul și altul, dar să mai adauge de atunci ceva, feri Doamne.

Încă pînă acum haine bune avea pe el, dar acum gol e și el și Irina lui, de parcă ei ar fi cei mai bicisnici din sat.

Pînă le erau copiii mici, se mira omul și nici prea, că nu pot adăuga cîte ceva, dar acum feciorii sînt în slujit, fata le lucră tot lucrul și ei tot nu au nimic, ba sărăcesc văzînd cu ochii.

Unii oameni zic că nu li-i casa în loc bun. Alții zic că-s amîndoi născuți în planetă nenorocoasă, iar alții mai bătrîni zic așa: De n-a zidi Domnul casa bunătăților, în zadar ne ostenim.

Și bătrînii au drept. La Chifor Cîrlan n-a zidit Dumnezeu casa bunătăților, deci în zadar se ostenesc. I-a dat trup tare și sănătos, i-a dat muiere harnică și bună, dar lui nu i-a dat minte destulă, l-a făcut prea crezător, pe Irina lui asemenea și fiindcă pe cel lesne crezător toți îl înșeală, așa trebuie să pățească și bietul Chifor Cîrlan.

Cînd lucra încă la casă, n-avu ce lucra un moșneag drăcos, ci zise, că în locul unde își pune Chifor casa, sînt bani îngropați. Atîta i-a fost de ajuns lui Chifor și Irinei lui. Din minuta aceea ei tot comori visează și comori cearcă. Umblînd noaptea după comori își frîng oasele, își strică hainele și-și mănîncă toată agonisita de ziua.

Și aceasta ține acum de douăzeci de ani!

Cînd sînt numai ei amîndoi, n-au de douăzeci de ani altă vorbă, decît numai de banii ce sînt îngropați la ei în ogradă, poate chiar sub casă. Și cearcă mereu în cîte feluri numai aud, că se cearcă acest lucru, dar fără alt folos, decît că-și mănîncă agonisita și-și frămîntă mintea în zadar. Un opșitar sfătos se laudă o dată în prepănație, că el și-a adus din cătane 13 cărți, unde sînt toate farmecele pămîntului, chiar și farmecul cum se scot comorile. Vestea se lăți prin cel sat și veni și la urechile Irinii. Ea se sfătui cu Chifor și aflară lucru cu cale, ca Irina să facă un blid de plăcinte, să frigă o găină, iar el să aducă o litră de vinars și zahăr să-l îndulcească și să cheme pe opșitar la omenie, doară dacă s-a șumeni, le-a spune și lor taina scosului de comori.

Cum se sfătuiră, așa făcură. Merse Irina și cumpără fărină de grîu și brînză și unsoare și repezi un stoc de plăcinte, încît puteai bate coasa la umbra lui. Și tăie o găină buclată ca un snop de grea și făcu din ea mîncărușă bună. Iar Chifor aduse o litră de vinars și de zece creițari miere. Apoi se duse să dea de opșitarul.

Și îl află curînd, că era la prepănație.

— Hai o leacă afară, că am să-ți spun ceva!

Și ieși opșitariul afară și Chifor, cam rușinos, cum este el și cam sfiindu-se, ca de un om atît de învățat și de umblat în lume, cum este opșitarul, îi spuse așa:

— Uite, Criste, că așa-l chema pe opșitarul, uite de ce te-am chemat afară, să faci bine să ostenești pînă la noi acasă, sîntem și cam neam de departe și fiindcă te-a adus Dumnezeu în pace din cea focuită de străinătate, să petrecem o seară împreună. Ne-am gătit cîte cu ceva, ca omul cînd așteaptă neamuri.

Cristea opșitarul, om belit de pe dracul, pricepu numaidecît că de pe Blîndocul poate trăi bine din cînd în cînd, deci răspunse cu glas lin și prefăcut:

— N-am bătut țările, frate Chifore, să-mi fie rușine de oamenii de omenie din satul meu. Puteam rămîne acolo, că au plîns tisturile după mine, dar n-am mai vrut; mi-a fost dor de satul meu și de prietenii mei din copilărie. Destul am stat 12 ani încheiați prin străini. Acolo am învățat multe de toate, numai cărți am adus 13, cît nici un popă nu știe mai multe decît mine. Din ele voi să dau povețe la toți oamenii de omenie din satul meu, ca să meargă vestea și povestea că Cristea nu în zadar a bătut țările!

— Apoi să mergem dară, frate Criste!

— Mergem, dar nu grăbi tare, că te ajung. Numai beau glaja aceea de vinars, ce am cerut-o de la jidan și dau o raită p-acasă să-mi iau o carte-două cu mine să vă țin de poveste.

— Să iai și cartea ceea cu comorile!

— Las’ pe mine!...

* * *

Peste un ceas era voie bună în casa lui Chifor Cîrlan, cum n-a fost nici cînd s-a însurat. Vinarsul cel dulce se scurgea în păhăruț și din păhăruț în gură, după el plăcinte bune și fripturiță de găină, să tot trăiești, să nu mai mori!

Cristea scurgea pahar după pahar, îmbuca plăcintă după plăcintă și spunea la pologenii de prin cătunie, că era opșegos de să-i mai cauți pereche în șapte țări. Chifor cu Irina lui stau cu gura căscată și se minunau de tricozenile, ce spunea Cristea, iar el, văzînd că cu cine are de lucru, le spunea și mai cu ponturi.

— Mă, frate Chifore, începu el, mă, din cîți feciori au mers în cătane deodată cu mine, nici pe unul nu l-a ținut cît pe mine; pe toți i-au slobozit după 2-3 ani, dar mie nu da Dumnezeu să-mi mai dea drumul. Ce ne-om face fără tine, zicea căpitanul, cine să ne învețe răgutele? Cine să ne țină de urît? Nu te lăsăm Criste, nu te putem lăsa; te facem șargă, îți dăm „țugui” pe mînă, să faci oameni din boii aceia. În zadar mă rugam să mă sloboadă, că nici gînd n-aveau să mă asculte. Ba, după ce au oblicit că știu și o leacă de scrisoare, ține-te, băiete! De trebuia dusă o carte cu bani la poștă, du-te, Criste! De trebuia mers după carne pe seama companiei, du-te, Criste! De nu cunoștea careva fecior numărușele, mergi, Criste, în locul lui! De avea compania vreo plîngere împotriva strajameșterului, du-te Criste la domnul căpitan!

Și tot așa și iar așa, cît mă mir că n-am nebunit de atîtea gînduri, ce m-au mîncat. Drept și mai drept că și cinste aveam la tisturi, toate capetele de țigare tot mie mi le dau. Numai auzeam pe căpitanul meu: Criste, na capătul ăst de țigară! Dar era țigara mai întreagă, că el numai cît o aprindea și cum da cu ochii de mine: ține, Criste!

Apoi la maneguri... săraca lume! Multe găini am mai furat! Că, ce vreți? Toată ziulița băteam cele dealuri, doba înainte: durrum-drum-drum! Iar noi după ea flămînzi și însetați. Apoi nici seara să nu ne facem o leacă de voie bună? Alți feciori dormeau ca butucii, dar eu minteni eram c-o găină grasă: înștiințez la domnul căprar că am cumpărat o găină și vreau s-o mîncăm laolaltă! „Bravo! Ești om, Criste! Dobitoacele celelalte dorm, tu vezi din ce trăiesc oamenii! Așa se cătunește!” Drept și mai drept că toți au plîns după mine cînd am plecat. Ba strajameșterul mi-a dat două pițule și mi-a spus așa: „Criste, tu mergi la bine, dar noi rămînem la necaz. Mai abate pe la noi, c-a trece multă apă pe vale pînă om mai da de fecior ca tine!” Îmi era oarecumva să-i las, dar mă lovise dorul de satul meu și de prietenii mei; nu m-am mai putut răbda să nu vin.

Apoi prinse a cînta de se răsuna casa și mînca și bea și a spune la pologenii și la opșaguri, de ar fi stat soarele-n loc, noroc că era noapte.

Chifor cu Irina îl ascultau ei, de ascultat, cu gura căscată, dar mintea lor era tot la comoară. Deci, într-un tîrziu, se dezgheță Chifor și începu:

— Frate Criste, multă lume ai umblat, multe ai văzut și ai pățit și cărți multe văd că ai; ce gîndești, oare n-am putea noi cerca – că uite – tot satul spune că aci, undeva în aretul casei noastre, sînt bani îngropați...

— Destul, frate Chifore, destul, era cît pe aci să uit; bine că mi-ai adus aminte... Și scoase Cristea o carte și citi din ea așa, că în pămînt sînt mai multe comori decît deasupra pămîntului, dar sînt greu de aflat și mai greu de scos, că unele sînt puse cu soroc rău, pe acelea clocește dracul și, dacă cineva cutează de se apropie de astfel de comori, le strîmbă dracul gura la ureche, le ia puterile, îi schimonosește. Trebuie adică cu mare băgare de seamă umblat la astfel de comori. Apoi, mai adause el, ținînd cartea dinaintea nasului ca și cum ar citi din ea – „apoi trebuie să știm că banii, care-s în pămînt, ard spre zile mari, spre ziua de Paști, Rozale, Sîngeorgiu și Ispas. Iar banii care ard pînă la miezul nopții sînt stăpîniți de diavolul și numai acei bani sînt buni care ard după miezul nopții, pe la cîntatul cocoșilor. Nici de banii cei puși fără soroc rău nu se poate omul apropia iat-așa, că nu poate ști omul de ce poate da: De n-are omul iarba fiarelor nu dă de ei și ei intră tot cîte un stînjen mai afund în pămînt pînă își pierd urma”.

Cristea, cum zic, spunea minciunile acestea ca de pe carte, și Chifor cu Irina erau galbeni ca ceara și stau ca înlemniți cu gura căscată și ascultau la minciunile lui.

Cristea vedea bine că-i are în clește și că se tem de celea ce le spunea el, deci prinse mai tare la curaj și începu:

— Eu cred că aci undeva comoara de bani este, dar trebuie să știm, sînt ei puși cu soroc bun ori rău? Și apoi: oare unde este ea? Apoi grija mea mai departe!

— Și cum ați ști oare de sînt puși cu soroc bun ori rău? întrebă Chifor. Iar Irina n-așteptă să-i spună Cristea, că începu:

— Vai, că uituc mai ești tu, Chifore, doar ai auzit cum a spus de pe carte, că banii care ard pînă-n miezul nopții sînt răi și numai cei din zori de zi sînt bani buni!

— Vezi, Chifore, zise Cristea fălos, mai bun cap are Irina, decît tine, ea ține mai bine în minte cum i-am citit. Adică ce, și sînt muierile mai ascuțite la minte decît mulți bărbați.

Irina era făloasă că ea a ținut minte cum a citit Cristea, iar Chifor sta dăbălăzat că în capul lui n-a putut intra atîta înțelepciune.

— Apoi cînd ați văzut banii arzînd? întrebă Cristea.

— Noi nu i-am văzut arzînd, ce să zicem, dar i-a văzut Gorea cu Pascu și cu Toaderu lui Drîmboi, cînd veneau de la moară tustrei cu trei jipturi de fărină de grîu, cum măcinase să aibă pe lăsarea de sec de postul Crăciunului.

— Dar nu v-au spus, văzutu-i-au ei arzînd pînă la miezul nopții, ori după miezul nopții?

— Nu-ți aduci, tu Irină, aminte? întrebă Chifor.

— Parcă era de către ziuă, cînd veneau ei de la moară.

— Atunci, grăi Cristea sfătos, atunci sînt bani buni, și de va vrea Dumnezeu, ai noștri sînt. Dar să facem o leacă de socoteală să nu pățesc și cu voi cum am pățit cu un franțuz, la care fui în cortel; că-i aflai o comoară în colniță și i-o dădui în mînă, iar el mi-a scos ochii cu trei zloți buni. De știam, nu mă chinuiam pentru el; pe el l-am făcut bunul bunilor și eu m-am ales cu nimica.

— D-apoi cum crezi, că ar fi mai bine? întrebă Irina.

— D-apoi așa, că ce biata vom afla să împărțim în trei, vouă două părți și mie una; învoiți sînteți?

— Învoiți!

Din seara aceea capul lui Chifor și al Irinei e mai plin de comori decît pînă-ntr-aceea. Cristea le celuiește toată agonisita. Ei lucrau, asudau și ce căpătau papă Cristea cu minciunile lui. O dată îi trebuie 3 zloți buni să meargă la pascălăul din Curmătură să caute în zodie. Chifor face ce face, înciripează banii, își umple traista de merinde pentru doi inși pe patru zile și se ia cu Cristea la pascălăul din Curmătură.

Pascălăul din Curmătură era un opșitar și mai belit de pe dracul decît Cristea și bun prieten cu acesta. Lui îi destăinuise Cristea toate tainele lui Chifor și cu Irina, deci cum intrară aceștia la el, știu cu cine are de lucru. Și după ce vorbiră puțin, după ce Cristea îi spuse că uite a venit cu prietenul său Chifor să le caute în păscălie, Păscălăul își scoase păscălia și luînd un fir de grîu îl dădu lui Chifor să-l arunce pe păscălie. Și firul se opri pe zodia racului. Atunci păscălăul începu așa:

— Uite, om de omenie, dumneata ești născut în zodia racului. Multă vreme ți-a umblat tot rău și multă vreme tot așa ți-a umbla, dar ți se întoarce zodia într-a berbecului și de acolo într-a leului. Atunci vei fi bunul bunului. Socrul dumitale ți-a dat un petec de loc chiar în fundul grădinii lui, acolo dumneata ți-ai făcut casă, ai muiere cuminte și de omenie, ai doi copii dați în slugit și o fetiță acasă. Dar mare noroc te așteaptă. În olatele dumnitale este îngropată din zilele cele bătrîne o căldărușă cu bani scumpi de aur și de argint. Cînd vei pune mîna pe ea, vei ajunge cel mai de frunte om în sat.

Chifor cînd își auzi povestea lui spusă de păscălăul de pe carte, înmărmuri o dată. Ăsta-i cu dracul, gîndea el, că-mi știe tot cuprinsul casei, trebuie dară că adevărul vorbește, cînd spune că în olatele mele este comoară îngropată. Altcum de unde ar ști? El nu-i de la noi, nu m-a mai văzut, nu mi-a auzit de nume, numai dracul își spune rîndul casei mele.

Păscălăul citea din fața lui Chifor toate gîndurile lui. Apoi, mai zise:

— Uite, dumneata te miri, că de unde știu ce știu și ce-ți spun; dar rogu-te, spune dumneata, nu-i precum ți-am spus?

— Ba-i chiar așa.

— Atunci să știi, fărtate, că mie-mi spune toate acela care zace și clocește pe căldărușă de bani cum clocește o găină pe ouă.

— Vai de mine! Doară nu-i Ucigă-l crucea?

— Ba-i chiar el!

— Și nu te temi de el?

— M-aș teme, dar vezi, că io-s cu spiriduș, îs mai mare decît el, eu mîn și aduc cum vreau pe cornoratul.

— Vai, tare ești la cap!

— Și tu ai fi tare, cînd ai ști ce nu știi.

— D-apoi ce gîndești, putea-s-ar face ceva, să umblăm la căldărușă? Și de n-am lua o dată tot ce-i în ea, vezi, să luăm măcar cît de cît.

— O să cercăm. O să merg eu o dată la dumneata, cînd voi chibzui că-i bine. Dar lucrul naibii, mi-am pierdut o unealtă scumpă ce avui și pînă mi-oi putea-o însema (cîștiga) n-am ce căuta.

— Ce ai pierdut? întrebă Cristea, care pînă-n aceea asculta numai și rîdea pe sub mustețe de încurcătura în care intra Chifor tot mai afund.

— Am avut, frate Criste, un firuț de iarba fierului. Ce am făcut, unde l-am știut pune, că nu mai dau de el! Și fără el sînt ca și fără o mînă.

— Știi ce? zise Cristea, la noi este o țigancă strigoaie, ea știe unde crește iarba fierului și eu nu cred că nu mi-a cîștiga-o pentru o plată bună.

— Cine-i aceea? întrebă Chifor.

— Acsina-Teglarului.

— Mă nădăiam eu că ea va fi, că și la vaci știe multe farmece și descîntece.

— Apoi, ea-i!

— Să mergeți dară la ea, zise Păscălăul și să faceți ce-ți face de-un fir cît de mic de iarba fierului, apoi haideți cu el la mine. Dar suflet de om să nu știe de marafeturile noastre, că atunci tot lucrul ni-e în zadar.

Cît a ținut drumul îndărăt pînă la Chifor acasă, el nu se putea destul mira de înțelepciunea păscălăului. Numai da din cap și începea:

— Mă Criste, mă; tu multe știi, dar parcă păscălăul te întrece!

— E lesne să mă întreacă, îi zicea Cristea, că are spiriduș!

Dacă ajunseră acasă, spuse Chifor și Irinei lui din fir de păr ceea ce auzise de la păscălăul și ea încă se crucea și se minuna de atotștiința aceluia.

— Apoi, dar tot o să dăm de comoară, cît de tîrziu, zise ea.

— Vom da, răspundea Chifor, de bună seamă vom da, numai, vezi tu, fără cheltuială nu se poate. La Acsina Teglarului trebuie să dăm, ce foc i-om da, să ne cîștige iarba fierului, că fără aceea nici chiar păscălăul nu se leagă.

— D-apoi ce i-om da! Că trei zloți, ce-i avusesem, i-am dus cu tine și văd că n-ai adus niciun ban din ei!

— Cum i-oi aduce, că încă nici nu i s-a împărut, că i-am dat numai atîta. Nici n-a pus mîna pe ei, a tras puiucul mesei și i-a împins acolo. Nici un pahar de vinars n-a adus din ei să ne omenească. Spunea că așteaptă pe o doamnă mare să-i spună ursita. Am și întîlnit pe drum cum veneam, o căruță de cele domnești cu o doamnă în ea. Mi-a spus Cristea că o cunoaște, că-i din țara Murgului, pe aceea o așteaptă păscălăul.

— Doară nu-i cunoscut pînă prin țara Murgului?

— Ba bine că nu! Doară dacă-i el ortac cu cel necurat, cum n-a fi cunoscut în larga lume?

— Dar la Acsina, ce zici dară să-i făgăduim?

— Mai știu eu? Vom întreba și de Cristea.

Colea pe înserate abătu Cristea pe la Chifor și puse lucrurile la cale să meargă tustrei pînă la Acsina Teglarului să se tocmească cu ea să le aducă iarba fierului. Cînd dau să plece, stă Cristea o leacă pe loc și începe:

— Bine, dragii mei, noi mergem, dar așa cu mîna goală în zadar ne batem picioarele. Acsina-i muiere săracă, s-ar cădea să-i ducem ceva cît de cît.

— D-apoi oare ce să-i ducem? întrebă Irina.

— Dacă nu mai mult, batăr o legăturiță de fărină, că oricum, e rușine să mergem la sfat cu mîna goală.

Și căută Irina o ștergură și puse în ea fărină ca de două mămăligi cît de zdravene și în fărină vreo 6 ouă.

— Noa, vezi așa, zise Cristea, că omenia omenie așteaptă.

Bordeiul Acsinii era acolo-ntre arini lîngă moară, între alte bordeie țigănești. Cînd se apropiară oamenii noștri în aretul acela, cînii țiganilor prinseră a lătra, dar se ogoiră îndată ce Cristea le fluieră una și prinse a vorbi cu ei, semn că pe Cristea și cînii de la bordeiele țiganilor îl cunoșteau.

Acsina era singură-n bordei, sta pup lîngă foc cu pipa-n dinți și străjia să fiarbă apa în ceaun. Cînd văzu pe oamenii noștri intrînd la ea, își luă pipa din gură și palma o făcu punte deasupra ochilor să poată vedea cu cine are de lucru. Iar cînd zări legătura în mîna Irinei, fața i se însenină și puse niște vreascuri pe foc, ca să fie zare; apoi îi pofti să șeadă.

— Nu mult vom ședea, lele Acsină, începu Cristea, fără uite, aci ai o lecuță de fărină și cîteva ouă, pune-le bine, apoi ne spune pentru cît ne-ai putea însemna un firicel-două de iarba fiarelor? Ori, doară ai vreunul de-a îndemînă?

— Hm! hm! zise țiganca îngîndurată, hm! În slab ceas ați venit! Nu v-a putut aduce Dumnezeu numai cu două zile mai curînd? Am avut un firicel, dar chiar alaltăieri l-am dat la un căpitan de hoți din țara turcului. Și ieftin ce l-am dat, Doamne! Numai cu patruzeci de arginți, mi-am și cumpărat pe ei cești patru purcei și mi-a mai rămas ceva să cumpăr de rîndul gurii, vedeți dumneavoastră, ca muierea săracă și necăjită, care muncește mereu, ca să poată trăi de pe-o zi pe alta. Vai, cu multe scîntei îmi însem eu bucăturile! Ce gîndiți, să n-ai tu nimic, dar nimic o dată, și tot să trăiești în focuita asta de lume scumpă! Că săcreata de gură nu te întreabă gazdă ești ori sărac, ea cere porția ei, mînca-u-ar pămîntul s-o mănînce. Apoi și oamenii nu-s darnici ca o dată! Dacă le mergi la ușă te mînă la lucru, în loc să-ți întindă o bucățică; numai atunci ești bună, cînd vin ei la tine să le faci cîte toate: mai să le dai de noroc, mai să le tocmești vacile, mai să le descînți de zgaibă și de soare și cîte de toate.

— Dar lasă-le acestea, babă, îi zicea Cristea, și vezi-ne de ce am venit?

— Așa zău, era cît p-aci să uit că am oameni de omenie în bordei, m-a fost înăbușit năcazul și dădui frîu slobod la ceastă săcreată de gură. Ian să văd eu mai întîi, gîci-voi de ce vă trebuie iarba fierului? Și fi-va de ceva folos, ori ba?

Și scoase Acsina o legătură de cărți de jec zoioase și le mestecă căscărind și le dădu lui Chifor să le ridice, apoi le întinse pe vatră la zarea focului și începu:

— Bată-te norocul, Chifore, dar norocos mai ești dumneata. Uite! dumneata ești flăcăul de ghindă, în dreapta dumintale e nouaca de dîbă, aceea înseamnă bani, bani mulți, Chifore, aproape de dumneata; în cap ai șaptea de roș, aceea-i o veste bună; în picioare ai optaca de verde, aceea-i bucurie, bucurie cu nădejde, de-a stînga ai craiul de roșu – acela-ți e dușman! Norocul dumitale, că-i la spate, nu-ți poate strica nimic! Ian să numărăm: una, două, trei, patru, cinci, șase, șapte: filcău de bîtă!... om bun, Chifore, om cu credință: una, două, trei, patru, cinci, șase, șepte: Crăița de ghindă! Asta-i nevasta dumitale, norocoasă muiere! Și i-a dat Dumnezeu un bărbat cu minte!... Una, două, trei, patru, cinci, șase, șepte: As de verde! Noroc, Chifore, noroc cu carul, ci-i cam departe, dar l-a apropia Dumnezeu și Maica luminată, că acolo-i nădejdea... Unu, doi, trei, patru, cinci, șase, șepte: Arșeu de roșu! Iar un dușman! Hm! Mulți dușmani mai poți avea! Unde văd că te ai bine cu muierea, unde văd că este nădejde ce bine, te-ar sorbi într-un picur de apă să poată, dar nu au putere. Ian să le numărăm înapoi: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7: șeptaca de roș! Veste bună, Chifore, veste tare bună! 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7: filcău de verde. Nădejde, Chifore, nădejde mare și multă. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7: Crai de roș! Hm, hm! Uite, Chifore, din cărți îmi iese așa, că în olatele dumitale este îngropată o comoară tare scumpă și că dumneata de bună seamă-i da de ea, dacă vei căuta-o cum să duculește. Mai iasă, că ai o fată și doi feciori, fata-i tare norocoasă. Îi stă, că s-a face o doamnă mare, poate chiar preuteasă. Că, ce să zicem? Fata-i frumoasă, îi din oameni de omenie, de poți pune mîna pe comoară, preuteasă o faci! Mai stau în cale mulți dușmani, oameni răi, care dacă ar auzi că cerci după comoară, te-ar desmînta să nu îmbli, ca să le rămînă lor... Dumneata-i face ce-i vrea, că la dumneata-i voia, eu ți-am spus numai ce ți-a ieșit din cărți!

Auzind Chifor cu Irina lui cele spuse de Acsina, nu se mai îndoiau nici un minut, că doară în aretul casei lor n-ar fi comori îngropate. Că ei se gîndeau așa: Satul vorbește, că sînt; Păscălăul le-a citit din Zodiac, că sînt; Acsina le-a dat din cărți și încă le-a spus că sînt, deci trebuie să fie și deoarece sînt și-s pe locul lor și ei i-or căuta, ei trebuie să-i afle și dacă i-or afla, numai ai lor vor putea fi, vor putea face cu ei ce vor voi, vor putea – în legea Acsinii – să-și facă fata chiar preuteasă. Așa se gîndea fiecare în gîndul său și Acsina și Cristea le citea de pe față gîndurile, cum citește popa de pe carte. Iar Cristea luă cuvîntul:

— Bine, babă, ce ni-ai spus tu știm și noi, dar e vorba de iarba fierului, pentru cît ni-i cîștiga un firicel de iarba fierului?

— D-apoi, n-oi mai cere lumea, ne-om împăca cum va fi mai bine, ca oamenii.

— Că așa nu-i bine; copilul trebuie botezat.

— D-apoi nu mi-ți da niciun ban pînă nu s-a afla comoara; atunci mi-ți da cît v-a trage inima; io socot că n-a fi prea mult 20 fl.

— Nu, babă, atîta fie! zise Irina.

— Iar pîn-atunci, adause baba, mi-ți mai milui cîte cu ceva; cînd voi merge să caut iarba, mi-ți da ceva merinde, că eu traista goală nu pot lua hotarele-n cap cu săptămînile de-a lungul. Că, vai, greu se capătă. Ce gîndiți? Eu trebuie să merg noaptea dezbrăcată prin ierburile rourate tot cu dosu-nainte pînă dau de un pui de arici. Pe acela trebuie să-l prind și să-l bag într-un vas ca să nu poată ieși, apoi trebuie să mă pun la pîndă, că el face acolo larmă și dă să iasă, dar nu poate. Și el atîta se zvîrcolește acolo, pînă-l aude mama lui, de unde a fi și fuge tot într-un suflet să-și scoată puiul din primejdie. Și cum ea este slabă, venind caută un fir de iarba fierului, pe care-l ia în gură, că acela o face tare să poată răsturna vasul. Eu trebuie să fiu de-a-ndemînă să i-l iau și apoi să-i slobod puiul. De multe ori umblu săptămîni întregi pînă pot da de un firuț. Altădată două-trei veri dupăolaltă caut și nu pot da nici de unul. Că numai din Ispas pînă-n ziua Crucii e bună și iarba fiarelor, de aci-ncolo își pierde puterea.

— Apoi da-ți-om merinde, babă, zise Chifor, cînd vei pleca să-l cauți ți-om da cîte o pîne întreagă și cîte o bucată bună de slănină, bine-a fi?

— Bine! Alduiască-te halea mari și halea tari!

* * *

Cine este în sat om mai fericit de cum e Chifor cu Irina lui? Ei trăiesc cu cea mai bună nădejde, că în scurtă vreme vor fi bogați ca nime în sat. Că trei oameni vrednici le stau într-ajutor: Cristea opșitarul, Acsina Teglarului și păscălăul cel mare din Curmătură. Și lucră de la inimă Chifor cu Irina lui, de luni dimineață pînă sîmbătă seara, lucră pe la alții cu cîrmoaja goală numai să facă bani mulți, ca să aibă duminica de unde da păscălăului pe cîte o minciună și lui Cristea pe alta. Și ouăle de la găini toate le mîncă Acsina, care tot la 2-3 săptămîni vine cîte c-o minciună; mai că s-a întîlnit în cîmp cu altă strigoaie și s-au flocăit, că dacă se întîlnesc două strigoi pe un hotar, trebuie să se bată, că alt modru nu-i; mai că teacă, mai că pungă, destul că cu mîna goală niciodată nu iese de la Irina: o pîne, o legătură de fărină, cîteva ouă, o strugea de slănină și tot așa și mai așa, pînă toamna la ziua Crucii. Atunci nici bani de pe lucru, nici purcel în coteț, nici slănină-n pod, ba nici suman în spate.

Și aceasta nu-i numai de acum, ci-i de mulți ani de zile.

Și lumea îl vede lucrînd și în crîșmă nu-l vede nime și în pîră încă nu-l vede, să zici că-și mîncă cîștigul cu procatări, și se miră oamenii, cum de-i așa de străbătut, cum de nu se adaug și la el două cu două?

Hei! Dar lumea nu știe că el din munca lui cea cruntă trebuie să mai țină trei hăramuri, care-l înșală-ntr-una și care trăiesc numai din agonisita lui și a altor oameni blînzi și lesne crezători, ca el!