Boaca și Onea

 

Onea pîndește pe prispă. Cu ochii căprui, cu părul creț și vulvoi, în cămașă, strîns la mijloc c-o curea lată, de care i-atîrnă un briceag de Brașov c-o singură limbă, cu picioarele goale și crăpate. I se bate inima. Ce fericit ar fi să se deschiză poarta din față și să apară Boaca părintelui Sterea! De două ceasuri de cînd așteaptă. Și-ast-noapte a visat-o toată nopticica.

Onea împlinește la Sfîntu Nicolae șapte ani, și Boaca aproape șase.

El nu poate trăi fără ea; ea se prăpădește dupe el. El e vioi ca un pui de lup; ea, galeșe ca o pisicuță. Nici el, nici ea n-ar scăpa o vorbă rea, ca alți copii din mahala, măcar de i-ai frige pe grătar.

Onea deapănă un basm pe care l-a auzit de curînd și se pregătește să i-l spuie… „Baba porni p-o cărăruie și moșul pe altă cărăruie… Ce vor găsi să pupe și să vîre în traistă”… Înalte sunt ulucile părintelui Sterea! Casele dispar pe dupe ele. Abia se vede acoperișul de tinichea cărămizie… „Și baba dădu peste un șoricel… Îl sărută și-l puse-n traistă… Și moșul dădu peste un mușuroi de furnici”… O! ce cățea e maica preoteasa! O funducă îndesată și rea topenia pămîntului… Biata Boacă răcnea cît o lua gura: „Nu mai fac, mămicule, nu mai fac!” Ș-o mînă grasă și puternică o aruncă pe drum în pielea goală și-i trînti poarta-n nas. Boaca. se lipi de poartă, s-apucă de clanță și țipă pînă i se stinse glasul… Cum îi zvîcni inima din loc! Poarta de subt dudul bătrîn s-a deschis… Boaca!… Cu ochii verzi, cu pestrui pe obraji, cu părul rotunjit din foarfecă, c-o fustă de stambă roșie pîn’ la genunchi, c-un șorț albastru mai lung ca fusta și cu pantofiori negri și fără tocuri.

Onea îi face cu mîna. Boaca dă din cap. Trece drumul, în praful de pe uliță se văd urmele pașilor ei mărunți, își dau mîna. Se uită unul la altul. Tac. Privirile lor s-aprind de bucurie.

Onea:

— Haide…

Ea: . , ,,

— Haidem…

— Departe-departe…

— Mai departe ca atunci?

— Mai… o-ho! . , /

— Încotro? .

— Dincolo de via părăginită.!. V

Ș-apucă p-o cărăruie tăiată în bălării de trei ori mai nalte ca ei.

— Oneo, spune drept… m-ai văzut?

— Ieri?

— Da, ieri!

Boaca se albi și pestruiele ei ca lintea parcă erau picățele pe un sfert de hîrtie. Onea o strînse de mînă și lăsă ochii-n pămînt.

— Unde erai?

— în poartă, pe prispă…

— Atunci?…

Două lacrămi alunecară pe obrajii Boachii; una se opri în sfîrcul gurei și cealaltă pe subt bărbie. Onea o luă d-amîndouă mîinile.

— Zău, iacă, zic vorbă mare, c-am închis ochii și nu te-am văzut… Și-am fugit, m-am închis în casă- și-am plîns în pernă pînă ce-ai încetat tu…

— Ce bine îmi pare! îmi pare așa de bine, căci altfel cum m-aș fi măritat eu cu tine?… Nu e-așa?.!.

— Firește…

— Că bărbatul nu trebuie, să vază pe femeia lui în pielea goală?… ,

— Daaa…

— Că e păcat…

— Daaa…

— Mămicu cînd se primenește se duce dincolo și tata stă dincoace…

Onea și-aduse aminte că într-o noapte, pe cînd se ducea în poiană, văzuse pe neică Radu măcelarul și pe… rîzînd pe nalbă, goi — dăspuiați — și tăcu rușinat. Apoi, mîniat foc, rupse cîteva crăci de laur, le trînti jos și zise:

— Fie, că maica preoteasa trebuie să fie rea de tot!

Boaca rîse cu lăcrîmi și-l apucă de mijloc.

— O, nu știi ce bună e mămicu! Cît nu ne-ar bate, nici atîtica, nici firicel… Ea ne spală, ea ne îmbracă, ea ne laie, ea ne culcă, ea ne închină, ea de toate…

— Atunci de ce?…

— De ce? Fiindcă n-am fost cuminte…

— N-ai fost cuminte?

— Eram să dau foc casii!… Ieri, dupe amiază, mă învîrteam pe lîngă vatră, unde fierbeau două ulcele… Și cum mă uitam așa, văz o sticlă albă, în hiridă, pe care n-o mai văzusem… Mă întinz… și… N-o ajungeam… Pui un scăunel subt picioare și tot n-o ajung… Pui un scăunel peste alt scăunel… Mă sui, mă înalț, pui mîna pe ea, și scăunelele încep să dîrdîie, ș-odată buf, caz, și sticla cît colo, se sparge peste gătejele care ardeau pe vatră… Un pocnet, și flăcările mă orbesc… Țip… Vine mămicu… Stinge focul… Și pe urmă, știi… Spune, drept-drept, m-ai văzut?

Onea făcu cu capu în sus.

-Țu!

— Nici pe Vasilica?

— Țu!

Vasilica e sora ei a mai mare. La Sîn-Pietru împlinește nouă ani.

— Pe Vasilica s-o vezi — e mai grasă — pe mine nu… Eu să fiu cuminte-cuminte, și niciodată mămicu meu n-o să mă mai scoată în drum ca p-un copil de șase luni… Cum, n-am, n-am să mai fiu?

— Ba da, Bocuțo, î-ba da…

— Vasilica țipă și mai tare ca mine…

— Da’ si tu răcneai…

— Ea, ea, ea. tremură și ține mîinile adunate în față… Și joacă, și joacă pe tălpi ca un gînsac cînd vede bobocii dintîi…

Și Boaca pufni în rîs, și Onea rîse și el… Și rîsul lor se perdu încet-încetinel, ca doi clopoței de sanie.

— De ce-o fi ținînd mîinile-acolo?

— De rușine…

— Toată ești de rușine, nu numai acolo… Eu, eu cînd urlam, am auzit două femei șoptind, și parcă mi-ar fi tras cu cărbuni aprinși pe spate… Vasilica e mai grasă ca mine… Nu e așa?

— Nu știu…

— N-ai văzut-o?

— Nu…

— Nici pe mine?

— Nici…

— De m-oi vedea vrodată, mă rostogolesc din pat, caz și mor… Și mă duc, mă duc, e-he!… Și nu mă mai vezi…

Onea oftă, făcu o cruce, scuipă în patru părți și-o sărută… D-ar ști ea că ieri a văzut-o fără să vrea!… A mințit-o și-și dă seama că întotdeauna o va minți ca să-i facă plăcere.

— Hai să ne luăm de talie, zise Boaca.

— Hai!

— Și să mergem așa ca și cum am fi unul…

— Biiine!

Și-și petrecură mîinile lor subțirele pe la spate.

— Nu, pălinte, nu, nu asa,pălinte, zise Boaca rîzînd.

Onea, mirat:

— De ce zici așa?

Boaca înghiți de cîteva ori și-i spuse încet, ca o taină.

— Cînd eram eu mică-mică, că abia gongoneam mamă, tată și papă, și dormeam lîngă sobă într-un leagăn, așa zicea mama tatii: „Nu asa, pălinte, nu asa”. Și mama rîdea pe înfundate.

— Da’ maica preoteasă nu e peltică…

— Nu e…

— Atunci, de ce-i zicea așa: nu asa, pălinte, nu asa ?…

— Ca să-l mîngîie, se vede, or am visat eu… Nu știu…

— Ai visat, Bocuțo…

Și ea, încet și șiret:

— Cînd ne-om mărita noi împreună… tu… ai să. fii popă… A!… nu mă dă decît după popă… Cînd ne-om mărita noi împreună, eu am să-ți zic uneori: „Nu asa, pălinte, nu, nu, nu asa!”

— Cînd, uneori?

— Cînd n-o fi așa…

— Da’ cum să fie?

— Să fie altfel decît așa…

Copiii își despletiră mînuțile de pe trupurile lor, priviră unul la altul și se sărutară. Boaca vîrî mîna în părul lui Onea și-l strînse cît putu, scrîșnind din dinții ei mărunți.

— Dă-l de moț, dă-l de moț, zise Boaca… De ce n-ai venit cînd te-am fluierat?

Și-l scutură strașnic de chică. Pe Onea-l trecură lacrămile de durere, dar de rușine nu plînse. Cum să bîzîie în fata ei? El, cruce de voinic! j ‚

— Maica Domnului n-a făcut așa ciocîrlanului șchiop?

— Așa, da’ nu așa de tare…

— Te-a durut?

— Aș! nuu!

Fetiței i se făcu milă de el și-l mîngîie cu amîndouă mîinile ei albe și moi pe obrajii lui tari și arși de soare. Onea îi trecu binișor mîna prin păr, se uită la ea și-i zise:

— Oh, ce mult îmi plac ochii tăi verzi!

— Dar dac-ar fi negri?

— Atunci… n-ar fi ai tăi…

— Dar dac-ar fi negri și-ar fi ai mei?

— Atunci… atunci… i-aș iubi cum îi iubesc p-ai tăi…

Boaca își supse buzele, întoarse capul cu mîndrie și începu să rîză.

Și se tot duceau înainte ca printr-o pădure. Ploile dese și căldurile mari’ înălțaseră pelinul, cucuta/ bozii și pelinița o dată și jumătate cît omul.

Soarele intră după un nor negru. Boaca se opri și s-apucă de cămașa lui Onea.

— Mie mi-e frică Onea se îndreptă în capul oaselor, ca o luminare.

Ochii îi scăpărară de mînie. Cu dreapta își pipăi briceagul din cingătoare. Părul i se umflă ca și cum ar fi avut un arici pe cap.

— Ți-e frică?… Să nu-ți fie!… Spintec pe oricine ne-ar sta în cale!… Așa să știi, Boaco!

Soarele ieși din nori. Boaca se apropie de Onea și se uită cu sfială la briceag.

— Da’ ce, taie?

— O!… ca briciu… mai ales la beregată! Și amîndoi se cutremurară.

— Să mergem… Treci tu înainte, zise Boaca.

— Cu tine nu mi-e frică nici la miezul nopții, răspunse Onea.

— Ba mie mi-ar fi la miezul nopții, d-ai avea și-o bardă la cingătoare în loc de briceag…

— Și de ce?

— De alte alea…

— Proasto! zise el mîngîietor, și-i dădu un ghiont în cap.

Boaca se pitulă subt lovitură și se strînse sfios pe lîngă Onea. Se simțea apărată ca d-un haiduc.

— Ves’, că eu… eu dorm toată vara cu taica-n căruță Cum vine, eu, țop în grîu… El mă strînge în brațe

și-mi cîntă,.. Eu ascult și mă joc cu părul de pe mîinile lui… El adoarme și pufuie… Eu, cu ochii la stele, îl ciup de părul de pe piept… El se deșteaptă și abia începe: „Măi cazace, căzăcele”, și adoarme… Și tot i așa pînă, nu știu cum, mă fură somnul și pe mine… Și habar nu am nici de iele, nici de alte alea…

— Nici mie n-o să-mi mai fie frică cînd oi adormi în brațele tale nici de iele, nici de alte alea…

Și se prinseră de talie și-o luară la fugă pe cărăruia i strîmptă și cotită. Buruienile îi izbesc peste obraji. Îi doare, dar nu face nimic. Ea: „îu!”, el: „îu!”, și se prăpădesc de rîs. Așa ieșiră în capul viei părăginite, lîngă o casă părăsită, pusă într-un peșiu pe un deal teșit de ploi și de vremurile schimbătoare.

Boaca și Oițea, roșii, cu broboane de sudoare, se așezară pe o bîrnă putredă de stejar din prispa caselor părăsite. Fetița, suflînd greu, și-aduse părul de pe frunte peste,cap și-l netezi binișor, de mai multe ori, ca o pisicuță care s-ar linge la o fereastră între două ghivece de endrașaim.

— Of, Doamne, toată ziua mi-l așez, și niciodată, nu e așezat…

Onea o privi și începu să rîză.

— De ce rîzi? zise Boaca, și bătu iarba cu piciorușele ei. Să știi că m-am făcut potop pe tine!… De ce rîzi?

— Boaco…

— De ce rîzi?

— Bocuțo…

— De ce rîzi?

— Să-ți spui…

— Nu, să nu-mi spui!… De ce rîzi?

— Uite, pe obraji și pe frunte ai cîrîie vinete… Se vede ca te-au izbit ciorchinii de bozii și de cîrmuz…

A! n-a rîs de ea! Atuncea, bine!

— Să te șterg?

— Da, Onea, să mă ștergi…

El, bucuros, apucă un colț de la mîneca dreaptă, îl băgă în gură, îl clănțăni, îl muie bine și începu s-o frece pe obraz și pe frunte, pînă o înroși. O privi, depărtînd capul, o mai frecă, și iar se mai uită.

— Acu s-a dus, Bocuțo, acu s-a dus…

Și oftă, mulțumit că o făcuse la loc, frumoasă și cu ochii verzi ca frunza proaspătă de salcîm.

— Te-ai odihnit, Bocuțo?… Da?… Să mergem…

O luă de mînă. Coborîră la vale pe un drum c-o pulbere groasă de patru degete, răscolită de căruțele cu nisip, din care nu se vedeau nici nisipari, nici cai, nici căruțe, ci un vălmășag din toate; cîte un cap de cal, cîte un picior, cîte o roată și cîte un braț de om pe dasupra. Mai mult îi auzeai decît i-ai fi văzut, îndemnuri, înjurături, chiote și bicele trosnind din ce în ce mai tare, de ce se apropiau, din ce în ce mai încet, de ce se depărtau.

Copiii grăbeau la deal, de unde izvorau căruțele cu nisip și cu pietriș. La dreapta lor, pe un scoborîș lin, case risipite. Olănita — o țigănie — „meașteri di lacate, di broaște, di uși, di dires, di zavoare di pus, meașteri”… Casele, încuiate. O tăcere ca noaptea în curtea bisericii. Nimeni, afară de cîteva bătrîne, pe jumătate goale, în pragul ușilor, care se scărpinau și se pieptănau privind la pieptine dupe ce-l treceau prin păr… Țiganii, cu liota lor, duși la munca cîmpului.

Fetița se strînse pe lîngă băietan.

— Adevărat că țiganii adună pe copii și-i bagă în sac?

— Adevărat, răspunse Onea.

— Și pe fetițe?

— O, da… Cînd le găsesc singure pe drum…

— Da’… da’ cum suntem noi?

— Cum suntem noi… să nu ai nici-o grije… Dacă și eu aș fi fetiță… hî-hî!…

Boaca se apucă cu amîndouă mîinile de Onea.

— Cu mine… Eu sunt altceva…

Și se pipăi la cingătoare, oprindu-și mîna pe briceag.

Se mai răriseră căruțele. Se mai potolise praful. Ei se opriră și priviră în fața lor. Cît prinzi cu ochiul, numai vii cu șanțuri adînci d-a lungul drumului. Pe malul șanțurilor, porumbe, soc, gherghine, coarne, măceși, călini ș-apoi maldăre de viță uscată. Pe lîngă ei, erau așa de înalt înconjurate viile, că li se păreau ca niște ziduri de cetăți întărite.

— Să mergem printre vii… E așa de frumos, Bocuțo, așa de frumos… Și e o casă mare, mare, cu plopi înalți… și c-un cireș bătrîn cu cireși coapte, cît alunele, și multe, spuzit de multe, că nu mai încap de multe ce sunt…

Boaca deschise ochii mari și verzi ca apa de baltă și-l coprinse blînd în mirarea lor.

— Dar pe unde?

— Mai, mai nițeluș…

Ceva mai departe se dăsfac viile de un drumeag, unde dealurile, de patru părți, se coboară pe nesimțite ca într-o covățică, aproape întotdeauna plină cu apă de strînsură. Aci mocirla, pusă d-a curmezișul, de la un șanț și pînă la celălalt. Șanțurile — adînci, întunecoase și pline de iarba-broaștii, înflorită cu moțuri roșioare.

— Pe unde, de? întreabă Boaca, și se scărpină la ceafă.

Onea se gîndi, se răsuci… Greu!… Dar să nu vază ei ce e mai frumos pe lume?

— Boaco, haidi în cîrcă la mine…

— Păi, poți?

— Eu?… Tu nu poți, că ești fată…

— Adevărat, tu ești băiat, parte bărbătească…

Onea să plecă puțin. Boaca, pe la spate, îl prinse de gît și ridică piciorușele în sus. El aduse amîndouă mîinile, o strînse de pulpe și porni înroșindu-se.

— Nu asa, pălinte, nu asa, că mă doale! glumi Boaca, și începu să rîză.

— Sîîît! nu te mișca!

Onea intră pînă dincolo de glezne în mocirlă. Bărbat, bărbat, dar greu cu sarcina pietroasă-n spinare. Abia scotea piciorul, ș-o apă murdară și groasă umplea la loc urma, curgînd ca o coptură.

Boaca, cu ochii închiși:

— Di, cîrlane, diii!

— Cîrlanul e nepotcovit, nu mai da din picioare…

— Da’ mai e?

— Mai…

— Da’ mult?

— Numa nițel…

Cînd s-ajungă la mal, o durere rece îi înjunghie piciorul drept. Se cletenă și se sprijini pe ăl stîng. Boaca tresări și, de frică, își descleștă mîinile din beregata lui. Pierdură cumpăneala și, fleașc, căzură, jumătate în mocirlă și jumătate pe uscat. Repede se sculară, ca și cum ar fi sărit de pe niște cărbuni. Cînd Boaca își văzu șorțul, rochia, cămașa, ciorapii și pantofii ei plini de noroi, dăte capul pe spate, strînse ochii, căscă gura, înțepeni limba și scoase un țipăt ascuțit, ca o biată ființă care n-ar mai avea ce perde și ce nădăjdui.

— Lasă, Bocuțo… Taci, Bocuțo…

— Mama… mămica… mămițica mea… mă omoară, mă aruncă în drum dăspuiată, și acolo… goală… Îmi putrezesc oscioarele mele…

— Taci, Bocuțo, taci… Să mergem la „Susana”, la un puț cu apă rece și cu două jgheaburi… Într-unui să-ți speli tu lucrușoarele tale, și în altul…

— Da? întreabă Boaca, și lăcrămile îi curgeau șiroaie…. Și în altul?…

— Să-mi moi eu piciorul…

Laba piciorului drept, roșie, și sîngele îi năpădea într-una.

— Aoleo! te-ai tăiat? (Și suspină.) O! bietul Onea! Și te doare?

— Aș! da’ de unde! Nu mă doare…

Și strașnic ar fi urlat de nu i-ar fi fost rușine de Boaca.

— Ad’ să te sărut… Poate că-ți trece… Știu eu că te doare…

Și-l sărută de mai multe ori. Lui Onea, simțind obrajii ei umezi și blînzi, i se răcori sufletul.

— Nu mă mai, doare… Mi-ai luat cu mîna… Și plecară „printre vii”, ținîndu-se de mîni, ea suspinînd, el șchiopătînd, și nu se uitară nici în dreapta, nici în stînga. Și-și ziceau în gînd — ea: „De nu i-ar obrinti piciorul!”, el: „Doamne, Doamne, de n-ar bănui maica preoteasa pățania Bocuței!” Trecură pe lîngă atîtea frumuseți — pe lîngă casa cu plopi înalți, cu cireșul bătrîn încărcat cu cireși galbene și roșii — fără să le vază. Și ajunse cum dădu Dumnezeu la puțul cu apă rece de la „Susana”. Puțul e în mijlocul unui dimb, ca o curte de mare, înconjurat de șanțuri întunecoase. Doar spre miazănoapte se strecoară o ulicioară printre garduri pe care se răsfrîng vrejuri de tivgi și de dovleci. Vîntul adie și soarele arde ca-n luna lui cuptor. Puțul e cu două roate și două găleți: cînd se coboară una deșartă, cealaltă se ridică plină rasă cu apă ca cleștarul. Un jgheab săpat în piatră dă pe dasupra în altul mai scund, tăiat într-un trunchi de plută bătrînă. De jur împrejur, iarbă grasă, cu flori galbene de păpădie și cu mănuchi de sîngerică. Nimeni la puț; Jgheaburile — pline cu apă, atît de limpede, că pînă n-ai fi. turburat-o, n-ai fi bănuit de e sau de nu e.

Onea, cum sosi, se așeză în căpătîiul jgheabului de plută și-și scufundă piciorul cu rana. Apa bolborosi. Cîteva bășici se sparseră, sărind în.sus, sorbite de-o putere nevăzută. Fășii de sînge se despletiră pe dasupra apei, împinse mai întîi către pereții jgheabului, apoi, ușor și. rotocolit, se apropiară , de piciorul micului ștrengar. •

— Boaco, nu te dezbraci?

— Cum, să rămîi goală?

— Nu… Scoate șorțul…

— Și pe urmă?

— Rochița…

— Și pe urmă?

— Cămașa…

— Nu… (Și începu să bîzîie.) Nu vreau, că se vede…

— Ce să se vază?

— Eu știu?… Mămicu meu spune: „Că te arunc în uliță goală, și se văd toate, și te fac de rușine…”

-— Nu fi proastă… Fă ce-ți zic… Întîi șorțul…

Boaca își scoase șorțul, îi făcu vînt în jgheabul de piatră, începu să bălăcească, se înveseli și zise rîzînd:

— Așa spală bunica Marghioala izmenele tatii… Uite-așa! Uite-așa!…

Boaca făcu tocmai ca bunica Marghioala, mai ales cînd stoarse. Stoarse șorțul cit putu — strîngînd din dinți, sugînd gura — și-l întinse la soare, pe iarbă, verde. Își dădu fusta în jos, jucînd pe picioare, și la lucru. Spăla și rîdea.

— Oneo, te mai doare? Mai curge?

— Aproape de loc… Da’… cu ce cioarelui să mă. leg?… A! stai!… Bocuțo, vino și ține d-aici…

Boaca se apropie, leoarcă de apă. Cămașa i se lipi de piele. Trupul, subțire și mlădios, i se văzu ca prin sită, era ca o păpușică fermecătoare, ca un îngeraș, dintr-un ceaslov uitat și zugrăvit de un meșter foarte dibaci.

— Ține bine…

— Iacă, țin…

Onea, cu briceagul, își scurtă cămașa pe poale, ca de două degete, și cu fășia își legă strîns rana de la picior și se trînti pe iarbă, uitîndu-se cu dragoste la Boaca lui.

— Da’… mama Iana… ce-o să zică?

— Mama? răspunse Onea. Mama e bună, niciodată nu mă lasă-n pielea goală…

— Și mămicu meu o să fie bună, bună de tot…

Boaca oftă și se duse să isprăvească fusta de spălat.

Cu mîinile ei harnice lovea apa; stropii săreau ca niște boabe de diamant; cîteodată, o izbeau în față, și ea, rîzînd, vorbea singură, încetișor:

— Vai de păcatele mele, îmi dădu săpun în ochi!

După ce o spălă bine-bine, o clăti, o stoarse și o

Întinse la rînd cu șorțul ei aproape zbicit, și rămase pe gînduri, cu degetul în gură.

— Ei, zise Onea, la ce te gîndești, Boaco?

— Mă gîndesc cum să fac eu cu cămașa…

— Pui șorțul pe tine și tragi cămașa…

— Ei, cum, de?

— Bine… Iac’așa…

Onea sări în picioare, luă șorțul și i-l legă de gît.

— Acum trage cămașa în sus…

— Păi nu pot…

— Să-ți ajut eu…

Și luă cămașa de poale și i-o dete peste cap. O clipă: albă, curată și luminoasă, ca o floare de săpunel. Ea își trase repede șorțul de pe ochi în jos și zise cu lacrimi în glas:

— Nu e-așa că nu s-a văzut?

— De unde… (Și-i venea să rîză.) Nimic… Nici atîtica…

— Dacă m-oi vedea, s-a isprăviiit… Nu mă mai mărit cu tine…

El zîmbi pe furiș, țuguie buzele și făcu:

-Țu!.., Țu!… Hîc-hî…

Ea se uită pe din fața ei, își netezi șorțul… Nu se vedea nimic… Se plecă pe jgheabul de piatră… Pe la spate… Dar nu putea să se vază ea pe la spate… Va să zică că nu se vede…

— Eu spăl cămașa (și era veselă, veselă) cum spală mămicu albiturile noastre… Uite-așa face mămicu,uite-asa… t

Și spatele ei gol și rotund zvîcnea din șorțul ud la fiece opintire.

— Vezi, Oneo?

— Văz, Boaco…

— Ș-așa… Ș-așa… Vezi?

— Cum de nu, Bocuțo!

Și-și puse mîna la gură, se umflă în palmă, plecă capul și strînse din ochi.

Pe ulicioară s-auzi un fîșiit de frunze rupte. Boaca tresări. Onea se uită într-acolo.

— Oneo, hoțu! zise Boaca încremenind pe jgheabul de piatră.

Onea îngălbeni. În capul ulicioarei, un băiat cu părul spălăcit ca cînepa cînd iese din meliță, cu ochii mici și negri ca două mărgele, cu zăbale la gură, cu un cercel în urechea dreaptă, smead, prăfuit, cu un crac de izmană sumes pînă deasupra genunchiului, cu pieptul scos înainte, țanțoș, gata pe bătaie și pe furat. Se apropie. Să fi avut un an mai mult ca Onea. Se măsurară din ochi. Onea deschise briceagul și-l aduse la spate.

Hoțul zise cu asprime:

— Ce faceți voi aicea, mă?

Onea, cu gura pe jumătate:

— Facem! Ce treabă ai tu?

— își spală rufele dumneaei… (dumneaei era Boaca) și dumneata o păzești, ai?

— Și ce-ți pasă ție?

— îmi pasă!

— Ce, mă?

Hoțul făcu un pas înainte.

— Cînd te-oi plesni, auzi cîinii în Giurgiu!

— Pe mine, mă?

— Pe voi, p-amîndoi!

Boaca căzu cu șezutul pe jgheabul de piatră. Dădu să țipe. De frică amuțise.

Hoțul făcu doi pași înainte. Onea să uită la Boaca: îi tremura capul și ochii ei verzi se măriseră.

— Ale voastre sunt ecareturile astea, bă?

— Ale noastre, ce?!

— Dar de unde mumă-ta pe gheață sunteți voi, bă?

— A! nu de mumă!

Hoțul s-apropie de Onea. Onea s-apropie de hoț. Hoțul ridică umărul stîng. Onea făcu la fel. Hoțul, roșu și înfierbîntat la față. Onea, alb. Se priviră fără a clipi, și, cu pași mici, se învîrtiră ca doi cîini, unul cu coada dreaptă si altul cu coada între picioare.

— Măăă!

— Ce?

— Pastele!…

Și-i repezi un pumn în obrazul lui Onea. Un țipăt ascuțit străbătu dîmbul. Boaca țipa ca din gură de șarpe. Onea se hotărî. Se trase un pas înapoi; închise ochii; își luă vînt, se repezi și izbi cu briceagul. Cîteva picături de sînge înroși mîneca dușmanului, care fugi înfricoșat pe unde venise, răcnind din băierile iriimei: „Tîlharii, m-au omorît tîlharii!”

Onea înhăță pe Boaca de ceafă și-i puse pumnu-n gură.

— Taci! Nu mai urla!… Lucrurile, și s-o tulim!… L-am ucis!

Boaca se cutremură.

— L-ai ucis? Si unde e?

— A fugit!

Onea — fusta, Boaca — cămașa, și, de mînă, p-aci ți-e drumul! O croiră la fugă. Coborîră șanțul din dreapta, și, la deal, în vîrf, prin urzici, prin măceși, se duc și nu se mai uită îndărăt, ca scăpați din pușcă. Pe ciulini, pe rugi, pe țepi, ca pe saltele de lînă. Cră- cile îi plesneau peste obraji, lăsîndu-le vînătăi, ei aș! ca și cum ar fi fost niște apărători cu care ș-ar fi făcut vînt. În urma lor fîșia frunzișul, coborînd, suind și curgînd nădușala de pe ei. Din drumul prăfuit pîn’ la„Susana”făcuseră o jumăta’de ceas, și de la„Susana” îndărăt numai cîteva minute. Se opriră. Înimele lor zvîcneau. Urechile le țiuiau. Suflau ca la jug. Li se uscaseră cerul gurii. Ascultară… Nimic în urma lor…

— Oneo!

— Boaco!

— L-ai?…

— L-am!…

— De nu ne-ar spune!…

— Nu ne cunoaște!

— Și briceagul?

— în inima lui, pînă în plăsele!

— Vai, vai, vai, păcatele noastre!

— Ce era să fac? L-am ucis, și pace!

— Da’ strașnic te-a izbit, Oneo… Ți s-a umflat falca… Și cînd te-a izbit? După ce l-ai ucis or înainte?

— Nu mi-aduc aminte, că eu am închis ochii…

— Oneo, ce am eu pe spate, că mă mănîncă de nu mai pot…

— Să mă uit…

— Da, da, zise Boaca frecîndu-și picioarele. Îh! și pe picioare mă mănîncă…

Boaca se întoarse. Uitase că era în pielea goală. Cînd Onea și-aruncă ochii, rămase înmărmurit. De la umeri în jos, mai ales pe părțile rotunde, spuzită cu broboane albe, și roșie, roșie, că ieșea fumul și dogorea din ea, de ți-era mai mare mila.

— Tiii, Bocuțo, te-au piersicat urzicile! Cum de n-ai simțit?

— Ce să simț? Era de simțit?…

Așa e… El ș-aminti că înjunghiase un om.

— A! stai! ‚

Și Onea luă cămașa, leoarcă de apă, din mîna fetiței, și o frecă, o frecă pe spate pînă se uscă cămașa și se mai potoli din mîncărime. Boaca se aprinse în obraji ca racii fierți; îi fu rușine; se uita în pămînt. „A văzut-o ! Cum să n-o vază? N-a simțit ea că era în pielea goală?

Si ce tîrziu si-a dat seama!”

Onea rămase cu degetul în nas. Boaca se îmbrăcă, dîndu-se după o tulpină de viță; se scutură pe poale; și începu să plîngă încet-încetișor, ca o babă care și-ar aminti din copilăria ei.

— Bocuța, de ce plîngi?

— Iacă, plîng și eu p-ale mele…

— Bocuța, de ce oftezi?

— De multe și mărunte…

Tocmai ca bunica Marghioala.

O luă binișor de mînă; s-afundară în șanțul dinspre Olănita și ieșiră la drumul mare. Soarele scăpătase. Departe, la deal, cîteva căruțe în umbră, și pe dasupra, nori de praf luminați de lumina apusului. Copiii coborau la vale, rupți de osteneală. Din ochii Bocuței picurau lacrămi mari, cădeau în praf, și praful se înălța ușor la fitece picătură.

— Și ce-ai să spui tu, Bocuțo, acasă?

— C-am fost cu tine… Că ne-a ieșit înainte un pușcăriaș… Că m-ar fi omorît de n-aș fi fost cu tine… Ș-așa, cum s-a petrecut…

— Da’ să nu spui că l-am ucis!

— Nu?… Bine…

— La Sîn-Pietru eu am să mă spovedesc de toate păcatele părintelui Sterea, doar de m-oi ușura…

Și-l podidi lacrămile și pe el. Ș-așa se întorceau acasă, ea plîngînd, el plîngînd, ea oftînd, el șchiopăttînd…