Bogdan Petriceicu-Hasdeu (Gane)

Bogdan Petriceicu-Hasdeu de Nicolae Gane

Discurs de recepțiune rostit la 13 mai în Academia Română [Fragment]

Stimați colegi,

Sînt 40 de ani aproape, de cînd am avut fericita ocazie să fac cunoștința lui Hasdeu. De cum l-am văzut pentru prima oară, figura lui de filozof antic mi-a impus.

Avea un chip caracteristic care se deosebește dintre o mie. O frunte ca o cupolă puternic desfășurată, în dosul căreia furnicau gîndurile; niște ochi vii, plini de lumină și de autoritate, de sub genele cărora izvorau săgeți de ironie, un glas incisiv, tăietor, înaintea căruia te simțeai dezarmat, așa era Hasdeu, om de o frumuseță bărbăteasca sculpturală, care se impunea privirilor și te făcea, cînd îl vedeai, să zici: „iată un cap care știe multe”.

Și în adevăr știa multe.

El era o natură foarte bogată și complexă, înzestrată cu aptitudini multe și diverse, dintre care unele fără nici un fel de asemănare sau afinitate între ele.

Astfel, era în acelaș timp dramaturg, poet liric și satiric, filolog, istoric și filozof-spiritist, specialități cari, de obicei, se exclud unele pe altele și care cu greu se pot întruni într-un singur om.

Dînsul, ca să zic așa, strălucea, radia lumină în diferite direcții, întocmai ca diamantul cu mai multe fețe. El înfățoșa problema psihică cea mai complicată și mai grea de rezolvit, căci, deși fire cercetătoare și spirit analitic în primul loc, care nu admitea nimic fără prealabil examen, avea totuși într-un colț al sufletului său o mare doză de misticism.

În studiile sale pur istorice, era în acelaș timp poet, așa că din astă cauză imaginațiunea sa aprinsă și veșnic însetată de descoperiri nouă s-aluneca uneori peste limitele adevărului științific. Dealtfel, el însuș a recunoscut lupta ce adeseori se petrecea în el între sentiment și rațiune prin cuvintele:

„Zicînd aceasta, iată cum eu însumi ca român simțesc o caldă emoțiune. A o birui deplin, a o supune rațiunii celei reci, fără a scoate măcar un suspin de protestare, e anevoie. ”

Vra să zică, nu totdeauna și nu ușor rațiunea rece biruia în elementul pasional.

Cu toate aceste neajunsuri la cari îl conducea temperamentul său de artist impulsiv, el a produs o mișcare enormă în domeniul istoriei și al filologiei, tocmai prin metoda analitică ce a căutat să o introducă pretutindenea. Dînsul a pus în lumină nenumărate documente pînă la el neștiute, culese din arhivele diferitelor țări ce a cutreierat, dînsul a infiltrat în generațiunea contimporană lui și în aceea care l-a urmat dragostea investigațiunilor, dorul de a descoperi tainele trecutului nostru istoric, tendința de a urmări și explica pas cu pas pe baze raționale înlănțuirea evenimentelor, într-un cuvînt dînsul a deschis o eră nouă, a făcut școală, așa că impulsiunea fiind dată, avem acum la îndemînă un material imens și un pămînt frămîntat gata care a dat, sub mîna harnică și răscolitoare a specialiștilor istorici de astăzi, roadele cele mai folositoare.

Îmi este cu neputință să înșir aici toate scrierile izvorîte din pana lui Hasdeu și să fac o dare de seamă măcar cît de restrînsă despre conținutul lor, căci ar fi să depășesc mult limitele permise ale cuvîntării mele. Aceste scrieri, cari toate poartă mai mult sau mai puțin pecetea geniului său, sunt atît de numeroase și atît de variate, încît numai cetind lista lor, te cuprinde mirarea cum a putut fi de ajuns o viață de om pentru o operă așa de întinsă. Ε în adevăr ceva neînchipuit cît capital de muncă, de energie, de erudițiune a trebuit să cheltuiască el, pentru ca să încheie în spațiul unei vieți un șir de atîtea mari lucrări.

Mă voi mărgini deci să citez din domeniul literaturii:

Micuța, trei zile și trei nopți din viața unui student, nuvelă satirică;

Domnița Ruxandra, dramă în proză;

Shylock, Gobseck și Moise, studiu literar din care reiese viu și puternic spiritul său naționalist;

Răzvan și Vidra, drama istorică în versuri; un volum de Poezii și Trei crai de la răsărit, comedie în două acte.

Răzvan și Vidra a avut cu deosebire un succes imens, căci volumul a ajuns la a patra ediție, iar drama este și astăzi de actualitate. Oricît de întemeiate ar fi părerile emise de d-l Petru Carp în tinerețea sa despre această lucrare și oricîte greșeli de ritm a găsit în aproape 2 000 de versuri ale lui Hasdeu, Răzvan și Vidra este și rămîne cea mai însemnată operă dramatică din cîte s-au scris înaintea ei și dintre multe altele cîte s-au scris în urmă.

În domeniul istoriei avem de semnalat Arhiva istorică, o publicațiune periodică săptămînală, apărută în București de la 1865— 1867 în trei volume mari sub auspiciile Ministerelor de Justiție și de Instrucțiune Publică. Această publicațiune cuprinde o bogată adunare de documente cu explicarea lor, izvoare prețioase pentru stabilirea a o sumă de fapte pînă atunci necunoscute sau rău cunoscute din trecutul vieții noastre naționale.

Avem Viața și scrierile lui Luca Stroici, un volum.

Avem Istoria lui Ioan-vodă cel Cumplit, care prin frumusețea stilului și descrierea colorată a evenimentelor, te farmecă de parcă ai crede că nu e o istorie adevărată, ci un poem eroic.

Avem Columna lui Traian, revistă lunară de istorie, filologie și psihologie poporană, apărută în mai multe volume.

Avem Zina-Filma, goții și gepizii în Dacia, studiu istoric-limbistic.

Avem apoi de înregistrat o lucrare gigantică, Istoria critică a românilor, publicată în 1873— 1875, în două mari volume, lucrare care n-are decît un cusur, ca nu e isprăvită, însuș el s-a temut că scurtimea vieții nu-i va da ragaz să ducă opera pînă la sfîrșit, căci iată ce zice în prefața cărții:

„Mi-am înțeles misiunea pe o scară colosală.

Tot ce ne îngrozește este ca nu cumva munca și voința să fie covîrșite prin sărăcia puterii. Cine știe dacă meșterul Manole nu va cădea de pe schele. ”

Și, în adevăr, nu i-a fost dat să isprăvească această monumentală lucrare.

Totuși, cîte orizonuri nouă n-a deschis acest studiu, primul care s-a făcut pe asemenea bază și în așa proporțiuni, cîte probleme n-a rezolvat și cît material n-a pus la îndemîna urmașilor lui pentru a împrăștia lumina în multe părți întunecoase ale istoriei noastre.

Este o adevărată pierdere pentru tezaurul nostru științific, că Istoria critică a românilor n-a putut fi isprăvită, precum n-au fost isprăvite mai multe alte mari opere începute de el.

Deprins a îmbrățișa larg, a vedea mare, dînsul, pe lîngă că concepea lucrări prea vaste, de multe ori peste sfera puterilor omenești, apoi, împins de temperamentul său de poet, se lăsa ușor ademenit de diferite alte întreprinderi cari îl atrăgeau prin noutatea lor.

Aș putea să-l compar cu un vultur iubitor de culmile cele mai înalte și mai amețitoare, dar care saltă mereu de pe o culme pe alta, în doru-i nepotolit de a căuta nouă perspective și nouă emoțiuni.

În domeniul filologiei avem:

Principii de filologie comparativă ario-europee, un volum cu aplicațiuni la istoria limbei române.

Avem Cuvinte din bătrîni, operă însemnată, compusă din două volume dintre cari cel dintîi statornicește limba română vorbită între anii 1550 și 1600, studiu paleografic-limbistic de o mare erudițiune, bazat pe o bogată culegere de texte românești și noțite istorice și însoțit cu observațiuni filologice de Hugo Schuchardt; iar volumul al doilea cuprinde un studiu comparativ al cărților populare române din secolul XVI în raport cu limba populară vorbită.

Ambele aceste volume sunt de o mare valoare și indispensabile pentru oricine se ocupă cu studiul limbii și istoriei noastre.

Apoi, ce să mai zicem de Etymologicum Magnum Romaniae, iarăș trei mari tomuri, lucrare nu mai puțin importantă, întreprinsă după inițiativa luată de m. s. regele. Însă prin desfășurarea ce i-a dat, consultînd atîtea texte din autori români și străini pentru a statornici etimologia fiecărui cuvînt, desigur i-ar fi trebuit lui Hasdeu mai multe vieți pentru a o isprăvi.

Trebuie de asemenea să menționez și un tratat al său de filozofie spiritistă intitulat:

Sic Cogito. Ce e viața? Ce e moartea? Ce e omul?

Aceste mari probleme ale existenței omenești, rămase pănă acum nedezlegate, își vor găsi cu timpul, crede el, explicarea în știința spiritistă. Universul, așa cum este plăsmuit, are taine pe cari noi nu le cunoaștem și în sînul lui se petrec fenomene cari scapă puterii de percepere a simțurilor noastre. Dar lumea mereu evoluează și se perfecționează.

Astfel, zice el, omul întrupat precum este astăzi nu poate fi ultimul cuvînt al creațiunii; căci, după chiar teoria darwiniană îndeobște admisă, toate ființele, începînd de la cele neorganice, brute, pînă la cele organice cu viața proprie, formează un lanț cu atîtea verigi cîte specii sunt și cari merg mereu transformîndu-se pînă la om, culmea dezvoltării organice pe pămînt. [… I]

Cu aceste studii și-a încheiat el cariera de om învățat; aceste au fost, precum a spus stimatul nostru coleg d-l Onciul în fața mormîntului ilustrului răposat, ultima fază de manifestare a spiritului său complex și vast.

M-am oprit numai la aceste cîteva scrieri cari pun mai mult în relief firea bogată a lui Hasdeu, căci dacă dînsul n-ar fi scris decît acestea, însă ar fi fost de ajuns să merite titlul de colos ce i l-a dat contele Angelo de Gubematis.

Aici e locul să adaog că pe lîngă inteligența scînteietoare ce se revărsa din ochii, vorbele și scrierile lui și pe lîngă vasta cultură enciclopedică ce o poseda într-un grad mai înalt decît mulți dintre contimporanii lui, el poseda în mare doză și nota ironică pe care o întrebuința adeseori în contra adversarilor lui prin ziarul său umoristic Satirul. Toți se temeau de ascuțișul sarcasmelor lui.

Astfel îmi aduc aminte cu multă plăcere de un epizod din viața literară a cercului „Junimii” din Iași și a lui Hasdeu din București, zic cu multă plăcere, căci se raportă la o epocă depărtată și frumoasă, pe cînd toți membrii „Junimii”, între cari mă număram și eu, eram în primăvara vieții și lucram la susținerea Convorbirilor cu un entuziasm ce este dat numai tinerețelor să-l aibă.

Aici să-mi fie permis să fac o mică degresiune, căci epoca aceea de încordată muncă are importanța sa în istoria literaturii noastre și merită oarecare desfășurare.

Era aproape o jumătate de secol (ce departe suntem de acele timpuri) cînd un mănunchi de tineri iubitori de literatură se adunau în Iași, de obicei sîmbetele, rînd pe rînd la domnii Maiorescu, Iacob Negruzzi și Pogor, unde se discutau numai și număr chestiuni literare» și științifice. Ceea ce lega mai mult la început pe acești tineri era prietenia personală dintre dînșii și dragostea lor pentru ocupațiuni mai estetice.

Numărul lor a crescut repede, așa că această grupare a simțit nevoia de a-și crea un organ de publicitate și a se constitui într-o societate literară regulată cu numele „Junimea”.

Caracteristic însă este că acea societate a dus o viață de treizeci de ani și mai bine fără statute, președinte, vicepreședinți și secretari, sau mai drept vorbind cu un statut sui generis, care se alcătuia dintr-un singur articol, și acela nescris: Intră cine vrea, rămîne cine poate. Iar în anul 1867, cînd s-a înființat revista literară a cărei aniversare de 40 de ani s-a sărbătorit acum doi ani, nimeni nu s-a gîndit că dînsa va ajunge să fie decanul tuturor ziarelor și revistelor din țară.

În mijlocul unei veselii generale ea a fost botezată cu numele modest de Convorbiri literare, care i-a adus noroc, căci iat-o ajunsă la adînci bătrînețe.

Și, Doamne, ce îndemînă ne era fiecăruia la seratele săptămînale ale „Junimii”, unde domnea spiritul de colegialitate cel mai curat, unde politica era cu desăvîrșire exclusă, unde critica era liberă, dar totdeauna dreaptă și fără patimă, și unde ne simțeam într-o atmosferă cu totul senină, neatinsă de grijile și nevoile vieții zilnice.

Acele timpuri de mult asfințite, dimpreună cu soarele tinereței noastre, nu le vom uita niciodată, căci ele au avut și au încă și acuma o înrîurire hotărîtoare asupra activității fiecăruia dintre noi.

Din contactul ce am avut unii cu alții ne-am molipsit de dragostea de muncă și ne-am deprins fiecare după putere să tragem brazde în ogorul înțelenit al literaturii noastre naționale.

A fost un îmbold la lucru cum nu s-a mai văzut.

A fost o perioadă de adevărată reînviere literară, căci în acest mijloc prielnic s-au născut și s-au dezvoltat talente cari, în alte împrejurări, cine știe dacă nu ar fi rămas pierdute. Iar că brazdele trase de cercul Convorbirilor în răstimp de 42 de ani au dat roade folositoare, acestea astăzi nu se mai poate tăgădui, dovadă că mai toți membrii din zisa societate, cari se găsesc astăzi în viață, au meritat onoarea să fie rînd pe rînd primiți sub cupola onoratei Academii, iar dintre cei morți, cine ar fi putut să declare nevrednici de această înaltă distincțiune pe un Eminescu, un Creangă, un Conta și poate și alții.

Fiind însă că Convorbirile inaugurase atunci pentru întîiaș dată o eră de critică severă dar dreaptă în contra producțiunilor rele și a falșelor talente, și-a atras de la început chiar un număr însemnat de dușmani, între cari în primul loc figura Revista contimporană din București, cu Hasdeu în frunte. După o serie de articole de polemică literară, susținută cu multă aprindere de o parte și de alta, polemică care a pasionat publicul cetitor și l-a împărțit în două tabere, Hasdeu, marele nostru adversar care avea ferma convingere, după nu știu ce informațiuni greșite și răuvoitoare, că cei de la Convorbiri sunt niște analfabeți lipsiți de sentimentul patriotic, a jurat să o dovedească aceasta și să-i desființeze.

Astfel a pus prinsoare cu un prieten al său că Convorbirile vor publica o poezie proastă, care pe lingă altele va conținea o ironie amară la adresa „Junimii. ” într-adevăr, a trimis la redacția Convorbirilor o poezie intitulată La noi e putred mărul, cu aluziuni la mișcarea literară de atunci, iscălită P. A. Călescu, cu alte cuvinte Păcălescu, și cu acrostihul Convorbiri literare. Acolo, în lipsa domnului Iacob Negruzzi din Iași și fără a se băga de seamă atît la acrostih cît și la iscălitură, s-a publicat poezia în coloanele Convorbirilor, ba încă cu înlocuirea cuvîntului virgină in fecioară, ceea ce a agravat acrostihul, prefăcîndu-l în Conforbiri, în loc de Convorbiri. Această nenorocită îndreptare, care a schimbat pe v în f tocmai pentru a da versului o coloare mai românească neaoșă, a dat prilej celor de la Contimporanul, cari ne acuzau între altele și de germanofilism, să zică că însuș hazardul a complotat în contra noastră, dînd pe față tendințele noastre neromânești.

A fost atunci un mare chef la redacția Revistei contimporane și o adevărată consternație la Convorbiri; și deși colegul nostru Iacob Negruzzi, directorul Convorbirilor de atunci, nu avea nici o vină persoanlă în acest regretabil incident, totuș a fost 24 oare cel mai nemîngîiat dintre directorii revistelor din țară.

Putem să o mărturisim aceasta acum cu toată voia bună ce ne-o redă timpul care șterge totul, pînă și amintirea celor mai neplăcute momente din viața noastră.

Medalia însă are două fețe, și fiindcă în fond dreptatea era din partea Convorbirilor, această revistă a avut satisfacțiunea să se vadă pe deplin răzbunată.

A văzut după scurt timp Revista contimporană, apriga sa adversară, dîndu-și sufletul, pe cînd Convorbirile trăiesc și astăzi, și ce e mai mult, a văzut pe însuș Hasdeu figurînd cu cinste în rîndurile scriitorilor de la Convorbiri și asistînd la ședințele săptămînale ce se țineau în București la domnii Maiorescu și Negruzi, ba încă a avut deosebita plăcere să-l vadă colaborînd în coloanele ei, în octombrie 1884, cînd a publicat o poezie intitulată Zilele babei, și în iunie 1885, cînd a publicat cuvîntul Așa, extras din Magnum Etymologicum, la care ocazie redacția Convorbirilor a inserat în josul articolului următoarea notiță:

„D-l. B. P. Hasdeu ne-a comunicat acest interesant specimen din marele dicționar etimologie român ce lucrează, specimen despre care vorbisem în no. 1 al Convorbirilor literare a. c. (1885) și-i deschidem cu plăcere coloanele revistei noastre păstrînd, după dorința autorului, ortografia întocmai”.

Mărul nu mai era putred.

Este bine înțeles că revenirea lui Hasdeu la sentimente prietenești pentru gruparea de la Convorbiri nu-i poate fi imputată ca o slăbiciune; din contra, trebuie să o considerăm ca o dovadă despre rectitudinea judecății sale în materie literară și științifică, unde animozitățile personale n-au loc și unde discuțiunile cată să aibă adevărul la bază și să-și păstreze caracterul lor de pură obiectivitate.

Dealtfel, Hasdeu a schimbat de mai multe ori de sentimente în privința Convorbirilor. Iritabil, ca orice fire de artist, și supus impresiunii momentului, el ușor se supăra și tot așa de ușor se împăca. În fond, el nu era om păstrător de uri îndelungate.

Cu această ocazie trebuie să recunosc că dacă în sînul cercului Convorbirilor s-a născut acum 42 de ani un curent sănătos pentru cultivarea literelor și artelor române, acest curent s-a repercutat în toate unghiurile țării și a deșteptat în inima tinerimii de atunci dragostea pentru munca literară, așa că Convorbirile s-au susținut ani de zile nu numai cu producțiunile membrilor din jurul ei, ci și cu o mulțime de alte lucrări ce-i veneau din diferitele părți locuite de români.

Apoi, rînd pe rînd, au început a se forma și în alte orașe cercuri literare, dintre cari unele chiar fără simpatii pentru. Convorbiri, dar totuș foarte utile, căci din ciocnirea ideilor răsărea scînteia adevărului, și fiecare scriitor, știindu-se supravegheat, controlat, își îngrijea mai bine lucrarea și nu se aluneca să braconeze în codrii literaturii ca în pămîntul nimănui.

Exemplele bune au totdeauna o înrîurire binefăcătoare.

Astfel, a prins lumea a se îndulci de frumusețea poeziilor, legendelor și poveștilor noastre populare, a răsfoi cu interes cronicele și documentele vechi colbăite de veacuri, pentru a scoate la lumină istoria neamului nostru, pe care multă lume de la noi, și încă din cea pretinsă civilizată, o cunoștea mai puțin decît pe a Franței și a Germaniei.

Limba noastră strămoșească, dezgropată încă de Vasile Alecsandri ca o comoară ascunsă de la vetrele țăranilor și adusă la cinste în palatele bogătașilor, a fost încet, încet frămîntată, subțiată, îmbogățită, așa că acuma, putem zice, e destul de fină și de mlădioasă pentru a exprima orice nuanță a gîndirii și a simțirii.

Iar din toată această fiertură a intelectualității noastre românești a ieșit o pleiadă de poeți, noveliști, romanțieri, dramaturgi, istorici, filologi etc., născători de opere de valoare ce vor trăi, precum și un mare număr de reviste, poate prea mare, pentru puterea de mistuire a publicului cetitor de astăzi: dar oricum fie, ele sunt semnul îmbucurător al progresului realizat, și chiar dacă unele nu sunt tocmai temeinic înființate și nu corespund scopului, totuș din numărul cel mare selecțiunea se va face de la sine și cultura generală nu va rămînea în pagubă.

În tot cazul, s-au trecut vremile acele înapoiate, pe cînd în toată țara românească nu era nici o revistă sau abia una singură, și aceea cu viață șubredă și scrisă într-o limbă care astăzi nu s-ar mai putea ceti.

Acest vederat progres se datorește în bună parte mișcării de la 1867, care ne-a scos din starea de stagnațiune în care lîncezisem mai bine de 15 ani.

A fost, în adevăr, înainte de 1867 o perioadă de amorțire intelectuală care se explică prin faptul că mai toți vechii scriitori ajunsese în faza neproductivă a bătrîneței, iar alții noi n-au putut ieși la iveală din cauza necontenitelor tulburări ce au zguduit statul nostru și au absorbit toată activitatea și puterea de muncă a poporului. Astfel, [… ] am și intrat în vălmășagul marilor lupte pentru Unire, lupte memorabile, unice în istoria noastră, apoi am trecut prin două căimăcănii provizorii, prin două alegeri pentru Divanul ad-hoc și prin o perioadă de șapte ani de domnie a lui Cuza-vodă, primul domn ales din libera voință a poporului.

În scurta lui domnie însă spiritul public a fost mereu atras și stăpînit de marile reforme politice și sociale ce erau la ordinea zilei și cari au pus bazele României moderne.

Negreșit că în acest interval, cînd însuș existența țărei era în joc, cînd creierul poporului era preocupat numai și numai de grija constituirii statului român, toate talentele destoinice nu puteau să aibă răgazul și liniștea sufletească necesară pentru a se deda la îndeletnicirea recreativă a artelor și literelor.

Talentele se produc și se dezvoltă numai cînd sunt la adăpost de vicisitudinile zilei de mîni.

Dar la 1867, cînd Unirea era definitiv cucerită, [… ] am căpătat încrederea că, ieșiți din frămîntările periculoase, suntem singuri stăpîni pe soartea noastră, atunci era tocmai momentul psihologic ca mișcarea literară, oprită în loc de mai mulți ani, să ieie un nou zbor.

Așadar, paralel cu renașterea politică, s-a produs și renașterea literară.

Atunci, ca o necesitate a timpului, s-a înființat revista Convorbirile, care a devenit răpede organul de manifestare a tuturor cugetărilor, simțirilor, impresiunilor, înmagazinate în acele timpuri de cumpănă.

A fost ca un fenomen de adevărată descărcare electrică, ca o ploaie roditoare ce s-a revărsat peste cîmpul părăginit, și de aceea revista Convorbirile s-a născut atunci cu o putere de viață capabilă de a o face să se strecoare prin toate greutățile unui răstimp de 42 de ani, și să ajungă acum la bătrînețe încă în bună sănătate.

Apoi, ceea ce a dat Convorbirilor acea deosebită trăinicie a fost nu numai împrejurările favorabile în care s-a născut, ci și avîntul scriitorilor de atunci, cari, neinfluențați de nici un scop egoistic, s-au devotat intereselor culturale ale neamului și prin o statornicie de muncă ce nu are exemplu au lucrat mereu și fără preget la sporirea avutului nostru literar și științific.

Astăzi, fără lipsă de modestie, putem să ne prezentăm înaintea străinătății cu un stoc cultural considerabil, ca un popor ieșit din vrîsta copilăriei, și să revendicăm rangul ce ni se cuvine între popoarele civilizate.

De unde cu jumătate secol înainte, străinătatea abia dacă cunoștea situațiunea noastră geografică și etnică, dar despre starea noastră culturală nici idee nu avea, astăzi vedem cu satisfacțiune cum multe, foarte multe din scrierile autorilor noștri sunt traduse în limbele moderne cele mai răspîndite, ceea ce probează evident că dacă aceste scrieri au meritat osteneala unei traduceri, au trebuit să aibă o reală valoare.

Unul dintre marii plămăditori ai limbei și descoperitori de comori istorice, ieșit la suprafață în acest proces de fermentare al intelectualităței noastre, a fost fără îndoială Hasdeu care, deși nu plutea în sfera de activitate a Convorbirilor literare, dar în ogorul în care a lucrat a aruncat sămînță multă și roditoare, și în ramura istoriei și a filologiei, cu deosebire, s-a ridicat mai presus de toți predecesorii săi.

S-a zis însă de unii și alții că dînsul ar fi comis mai multe greșeli în lunga sa carieră de om de litere, și de știință. Nu-mi permite cadrul restrîns al acestui discurs să enumăr și să discut aici diferitele chestiuni controversate ce au ocupat presa în acele timpuri.

Mi-ar trebui pentru aceasta volume întregi și o competență pe care nu o posed. Hasdeu, care a lucrat în toate direcțiile și a atacat toate genurile, a avut în adevăr o viață prea mișcată, prea activă, prea plină de inovațiuni îndrăznețe, pentru ca la rîndul lui să nu fi întîlnit oameni cari să-l urmărească, să-l critice și să-i găsească feliurite neajunsuri în peregrinările sale istorice, filologice și literare. Într-o grădină atît de vastă, cu flori atît de multe și variate precum a fost cîmpul de muncă al lui Hasdeu, nu e exclusă posibilitatea să se găsească ici, colo cîte o plantă de calitate inferioară. Dar chiar de s-a găsit, cine astazi ar putea să-i arunce piatra?

Toți, fără osebire, suntem supuși greșelilor, însă nu toți avem spre compensație îndărăptul nostru o comoară intelectuală acumulată ca aceea a lui Hasdeu.

Suflarea morții, perspectiva timpului au șters cu desăvîrșire în ochii posterităței orice umbră din cadrul vieței sale pămîntești, lăsînd să se vază numai razele luminoase ale muncei sale neîntrecute, singurele care străbat distanțele și vor străluci prin pătura vremurilor.

Hasdeu este deci și va rămînea, orice s-ar zice, cel mai mare istoric al generațiunei sale, căci el, cel întăi, precum am arătat, a înțeles noua îndrumare ce trebuie să se dea istoriei, care nu se cuvine să fie o simplă înșirare de fapte, ci are mai cu samă menirea să oglindească întreaga și adevărata viață intelectuală, economică și politică a unui popor, și să arate cauzele determinante care au produs șirul faptelor ce încheagă istoria acelui popor.

De asemenea în ramura filologiei, dînsul, prin cunoștința multor limbi străine și mai ales a tuturor dialectelor slave, precum și prin operele sale limbistice săvîrșite, a ocupat cît a trăit neîntrerupt și fără contestație vîrful piramidei.

Prin urmare, cît va exista un neam românesc, o limbă românească și o cultură românească, Hasdeu va străluci pe cerul cultural al neamului ca un luceafăr de mărimea întîia.

Dar ceea ce înalță și mai mult această interesantă figură în închipuirea noastră și ne mișcă pînă la înduioșare este dragostea nemărginită ce o închinase fiicei sale Iulia. De la moartea ei prematură, întîmplată, precum am zis, în floarea tinereței, Hasdeu n-a mai trăit o minută fără ca gîndul, simțirea, visurile și toate faptele vieții sale să nu fi fost îndreptate exclusiv spre amintirea iubitei fiice. Timpul, care cu aripa sa tămăduitoare îndulcește totul, lui din contra îi ațîța și mai mult dragostea aceasta prelungită dincolo de mormînt, așa încît, sugestionat aș putea zice, el o simțea pretutindeni ca o umbră binefăcătoare, ca o ființă ideală, îndumnezeită, ce-i întovărășea căpătîiul de noapte, îi îndulcea suferințele și-i exalta bucuriile. În excitarea sa nervoasă, el o vedea chiar aievea, îi asculta glasul, îi urma povețele, și astfel avea iluzia, dacă nu chiar certitudinea, că ea trăiește o a doua viață. Dacă în rigorismul unor materialiști neînduplecați această dragoste neobișnuită ar părea o slăbiciune, o Doamne, ce sublimă, ce înălțătoare este totuș această slăbiciune care revarsă în mod statornic din inima îndureratului părinte o dulce poezie peste mormîntul scumpei sale fiice!

Apoi de la o vreme marele Maistru al neamului, îmbătrînit, obosit, nemaiavînd orizonuri deschise înaintea sa, s-a retras în singurătatea Carpaților, unde își zidise un castel fantastic, care simbolizează toate credințele lui mistice și toată dragostea lui pentru Iulia.

Acolo, fiiindu-i închise porțile viitorului, spiritul său putea în schimb sa-și exploreze în liniște trecutul, o țară imensă, bogată, singura de care se mai putea bucura.

Acolo, ca un geniu al pădurilor, și-a trăit cele din urmă zile ce-i rezervase Dumnezeu și apoi încet, încet s-a stins el, ultimul vlăstar al neamului său, s-a stins cum se stinge un frumos asfințit de soare, iar sufletul lui, ușurat de povara pămîntească, s-a dus să-și îmbrățișeze fiica în plaiurile nemurirei.

Cu strîngere de inimă, stimați colcgi, am întreprins să vorbesc despre Hasdeu în această înaltă instituțiune de cultură. Rog deci să fiu iertat de greșelile ce voi fi comis, căci dacă nu voi fi fost în stare să pun în relief, cum aș fi vroit, nemuritoarea lui figură, vina este că el a fost un prea mare model pentru slabul meu penel.

Față de dînsul, de trecutul lui, de opera lui, eu, umilul său urmaș, m-am simțit intimidat, micșorat, întocmai cum s-ar simți un om în fața unui munte mare care ii dă impresia că niciodată nu-l va putea urca.

Posteritatea însă va aprecia mai bine pe Hasdeu și-l va ridica pe piedestalul de onoare ce se cuvine unei asemenea naturi privilegiate, înzestrate cu atîtea daruri de mîna lui Dumnezeu.

Eu unul, cînd mă uit aici împrejur în această ilustră incintă, parcă nu-mi vine a crede că Hasdeu lipsește; parcă tot îmi vine să caut pe acel scaun ros de lunga sa ședere, pe maiestuosul bătrîn cu chipul de prooroc, știutor de multe lucruri din lumea aievea și poate și din alte lumi, întru atîta lipsa lui ne surprinde, întru atîta geniul are darul de a semăna cu nemurirea.

Hasdeu e dintre acele făpturi alese cari n-ar fi trebuit să moară, căci e păcat să se risipească în neant atîtea mari însușiri izvorîte din dărnicia divină.

Dar ce zic eu?… Hasdeu n-a murit și nu putea să moară. Prin însăș poarta morții el a intrat în nemurire. El e mai viu decît oricînd în amintirea și în inimile noastre, deoarece astăzi figura lui înseninată, dezbrăcată de haina pămîntească, apare mai frumoasă privită prin prisma dreptei judecăți.

Numele lui va răsuna deci pururea nu numai sub această strălucită cupolă, ci și în orice loc și in orice timp va trăi o gintă românească pe coaja pămîntului.

Și acum, stimați colegi, dați-mi voie să-mi închei cuvîntarea, aducînd prinosul meu de dragoste, admirațiune și respect umbrei marelui basarabean, care a lăsat în urmă-i un gol ce cu anevoie se va umplea, căci oameni ca Hasdeu nu se nasc în toate zilele.