Bolintineanu (Pillat)
Îmi așteptam poetul de mult ce nu mai vine...
Un ornic miezul nopții bătu cum se cuvine;
De vale câini urlară, la moarte cum se urlă;
Țipă o cucuvae pe a capelei turlă;
Neliniștit perdele foșniră-n luna plină,
Și-n strania, spectrala și palida lumină,
Mă întrebam, cu versu-mi ce mort o să dezgrop...
Ce ne-nțeles de-aproape ai răsunat, galop!
Și totuși, cât se-ntinde în lună drum de deal,
Nici nor de praf nu suie, nici călăreț, nici cal.
L-aud în curte parcă și nici în zare nu-i...
Au cine-aleargă astfel purtat de ritmul lui?
Ce blestem, din mormântul cu cruce pusă strâmb,
ÎI mână ca vârtejul pe șes, pe deal, pe dâmb?
Ce babă cu descântec de moarte Ta împuns?
Nu-l prind cu ochii încă și-n suflet mi-a ajuns...
Flămânzi cu dinții mușcă din lună, vârcolacii...
Afară, ca de viscol, se clatină copacii.
Castani și plopi de spaimă au frunzele crispate
Și-n groaza lor și-azvârlă, lungi, crengile pe spate,
Căci iată-i: Mihnea, calul și fuga — negru bloc —
Pe drum bătut în cremeni, țâșnind din limbi de foc,
Potcoavele tus-patru când cad deodată, grele...
Și-n urmă-n transparența ce duce pân-la stele
— De lună zugrăvită și de Raffet gravată,
Alunecând piezișă prin nori de plumb și vată,
Desfășurându-și friza de oase și strigoi —
Tăcută cavalcadă a morților spre noi.
Am tresărit ca omul, din somn, când se deșteaptă
O mână-mi atinsese, de ghiață, mâna dreaptă
Și sângele în vine îmi îngheață de ger —
Căci parcă rupt din ceata stafiilor din cer,
Stătea Bolintineanu în fața mea, aici,
Cu fruntea: zid de umbră, cu ochii: licurici
Ce-și aprindeau din beznă scânteia de fosfor,
Străluminând obrazul livid din jurul lor.
Un semn făcu— se șterse, cu calu-i, călărețul...
Ca aburele bălții când suflă băltărețul,
Se risipiră morții, se prăbușiră-n groape...
Tăcerea mă cuprinse, o pipăiam aproape.
Sus «ca un glob de aur» blând luna strălucii
Pe nori, înalte corturi cu pânzele de nea.
Ce Domn semeț le-ntinse sub steagu-i neînfrânt?
Dar tabăra-nălucă se clatină în vânt,
Și iată se încheagă sub raza lunii pline
O legendară armie de umbre și lumine,
Întregul cer se umple cu oastea lui Mihai.
Sclipește coiful, scutul, zăbala de la cai;
Străfulgeră prin noapte baltagul și topuzul;
Și cum în toamnă crește pe șesuri cucuruzul,
Așa răsar în umbră, sporind în rânduri mute,
Vitejii de-altădată, hotar nedrept să mute...
Credința lor e-aceeaș în ceasul bun sau rău:
Sunt mari Călugărenii, dar sfânt e Mirăslău!..
Eroică legendă, ești Muma lui Ștefan.
Destinul când ne frânge sub pumnul lui avan,
Dela fereastra-naltă a vechiului castel
Ne dai puteri, legendă, să ne luptăm cu el,
Căci visul tău rămâne pe vremi biruitor.
Se-ascunde iarăși luna în vânăt giulgiu de nor.
Trecutul se destramă și negurile cresc
Și-nchid cu-a lor perdele lunarul dom ceresc.
Bolintineanu unde-i? Sunt singur în odaie.