Brățara nopților/III.

 

Ascute grezia vântului, albesc în singurătate aluviunile vocilor
Munții și-au despletit coamele scormonesc jăratecul stelelor
Ca armăsari munții au mușcat zăbala zăpezilor
Șeaua cerului cu armurării și pe iataganele brazilor se încolăcesc șerpii furtunilor
Ca la o horă chiuie joagărele și oglinzile ecoului își împart cioburile.

Defilarea butucilor ca steaguri
Bivoli înălțimile se tăvălesc în noaptea ca într-o mlaștină
Ca un fior mugetul lor a încrețit fruntea amurgului
Și boturile au scuturat în văzduh carnea fulgerelor
Munții s-au năsputit în arena privirilor
Toreador inima îi întărâtă fluturând mantie sângele
Minutele sună, izbesc treptele trupului ca mărgelele.

Noaptea munții își arată plămada adevărată
Pasărea liniilor sărută infinitul
Namilele piscurilor sunt continentele tăcerii
Au aruncat păstaia luminii și deodată
Uriașe, falangele lor au atins clapele nevăzutului,
S-au revărsat în deșertul zărilor
Au umplut ca un fum dormitoarele veșniciei
Din văgăuni se cațără buruiana acordurilor
Apare o scriere secretă pe coala auzului.
Munții stau neclintiți ca ferestrele oceanelor
Și eșarfele vietăților li se desfășoară în măruntaie
Lampioanele păsărilor îi împodobesc ca sălile de bal
Noaptea i-a destins ca niște plămâni ai planetei
Munții își dilată nările vuiesc cotloanele sângelui
Pe margini ca mașini de călcat trenurile îndreaptă cuta rochiilor de ierburi
La șoldurile lor drumurile înnoadă funde
Peste creștete umbrele au clătinat clopote cu dangătul nesimțit ca zborul uliului
Prin nisipul ochiului pânze trec ca pe ecranul mărilor,
Fluvii li se tolănesc pe glezne ca pisicile
În catifea mușchiul stâncilor
Și prin zăbrelele nopților munții își întind gâtul ca girafele.

Noaptea a descuiat ușile de lemn bătrân ale încheieturilor
Și tăria munților a pătruns ca o răcoare
Noaptea deșteaptă toate tăcerile curmate în temere
Noaptea a trecut prin mâini vălul coastelor împădurite
Noaptea călăuzește pupila către lacătele munților
Brăzdează inima în neființă
Precum în palmă vrăjitoarea a citit căile zodiilor.

Cât de mic ești dinaintea acestor raci imenși, munții,
Foarfecele lor taie mătasea timpului
Munții s-au neclintit asemeni cetăților fermecate din basme și făt-frumos
Atinge obrajii izvoarelor adormite.
Vârfurile au ondulat pletele respirației
Și pieptul se încumetă ca o trâmbiță
Sparge alune zările ascultă
Ce platoșe pentru ciocnirea de pe urmă
Când plantele se vor întâlni pe masa de biliard a veșniciei
Când piscurile vor desfășura scrisoarea cu marginea de doliu, a nopții
Bucuriile și tristețile laolaltă ca ouăle de prepeliță zdrobite de călcâiul vânătorului.

Dar am văzut prăvălindu-se ca o țâță bătrână muntele pe pântecul planetei
În povârniș drumul ca un lănțușor de ceasornic
Și oamenii tăiau o pârtie cu lopeți minuscule
Ca furnici pe mușuroaiele munților oamenii scrijeleau sticla ceasului
Oamenii: duceau pe umeri butoiașe cu lapte pentru trândăvia orășenilor
Era într-un sat în Alpi
Torentul rostogolise cu bolovani în prăpastie casele
Și în subsuoara muntelui oamenii căutau cu târnăcopul osul cărării
Cascadele făceau spume la gură ca bidiviii
Între crengile brazilor borangicul aerului
Și violoncelele ghețarilor se înfiorau la atingerea vântului
Ca o mireasă zăpada deretica peretele codrilor
Munții spărgeau haina priveliștii ca umerii luptătorului
Și furtunile: ce pene strălucitoare în pletele munților!
Munții se apleacă peste păienjenișul oglinzilor
Întreabă imaginea din adâncuri
Cine a scăpărat amnarul țipătului?
Cine a întrerupt cu un chiot nemișcarea în amurg a munților?