Brățara nopților/IX.

 

Uneori zăvoarele vulcanilor se descuie
Atunci noaptea țâșnește din cratere ca un chiot
Poartă dantela lavei și la sân colierul de pietre din adâncuri
Înaintează spre scena șesurilor ca un pas în lunecare ca o baletistă
În urma ei cenușa cădelnițează miresme
Și ierburile prind de veste își apleacă tulpinile arse.
Noapte urcând din pântecul pământului
Ca să întâlnească noaptea coborând din pleoapa cerului
Noapte înăuntru și în afară
Noapte din culisele munților
Cu trena de blesteme năpârlind șopârla închipuirii
Noapte, cum fulgeră în degetele tale diamantul sângelui
Cum pustiești ceardacul inimii
Cum lipește smoala buzelor tale de fruntea ucenicului ciubotar
Îndoit peste oglinda pingelelor
Tu ai săpat jghiaburi sub ochii lui mari ca două perne de catifea.

Straja păsărilor zăngăne metalul zborului
Stelele se schimbă la ore regulate ca grănicerii
Vântul aleargă înnebunit prin buruieni
Veverițe lămpile au obosit cad din scorbura ferestrelor
Și numai în nopțile de pe piscuri împădurite
Străvezi prin cristalul glasului peștele albastru al ecoului.