Brățara nopților/XX.

 

Mărgelele stelelor pe ramuri întunecate
Și pocnesc în piersicile de catifea sâmburii ca bicele
Năvala apelor ca un potop de pumnale
Prăvălirea viilor pe costișe cu boabele de soare între frunze,
Câmpurile cu oase de fum, fluviile cu armuri de crepuscul,
Și tot ce ți se dăruie în sânge sau în pupilă
Viscolul în respirație prin văile toride
Cavalcadele de fantome prin zăpezile pleoapelor
Ca o cometă singurătatea
Atinge planetele gândului răstoarnă tărăboanțelor de vorbe
Singurătatea ecoului ca o castanietă în palmele vântului
Singurătatea rămânerii pe țărm când s-au rupt din varul privirilor vapoarele
Și mâinile s-au oprit ca păsările pe mormintele zărilor.
Dar noaptea ca o veveriță sare din crengile apelor
Noaptea mângâie cu un deget chivăra norilor
Florile sunt grăunțele răsturnate din sacul râsului
Florile sunt miresele aerului
Florile hohotesc la răspântii.
Păsări au deschis în evantai forma zborului
Și fereastra opacă a anotimpului anunță aurora
Dar ploaia agită panglici multicolore ca papagalul
Dăruit de marinarul șchiop al prostituatei
Și surâsul prizonier al buzelor se apleacă peste gratiile dinților
Dinții aceste geamuri cu glastre de măghiran și cu storul roșu al limbii
Când în ferigă e un tunel de miresme pătrunde trenul
Și castelanul inimii scoboară pont-levisul
Armăsarul visului tropăie la scară
Urmează retragere cu torțe a plopilor victorioasă
Bolțile glasului răsună de fanfara oceanelor
Vântul învârtește și duce în deșerturi arpegiul rupt din harfele marilor capitale