Brățara nopților/XXI.

 

În rădăcini și-n zvonuri adorm prințesele de dantelă
Și pasul absentului urcă pe treptele din sânge,
Absentul se apleacă peste balconul ochiului
Absentul îți oprește mâna într-un acord al pianului
Absentul te salută în poarta dimineții
E mesagerul nopții sau poate-al nemișcării
În palme-i saltă cerul ca o creastă de cocoș proaspăt tăiată
Desface pe genunchi ca o gazetă lanul cu păpușoi și gușteri
Înaintează alaiul cu trâmbițe de țărână
Rămasul bun străvede o părere de rău nevătămată
Cum e încă fragedă carnea ursului încuiată în veșnicia relativă a ghețarilor
Cum sunetul răzbește prin crepuscul și prin flaut
Cum aerul e-o fundă la gâtul căprioarei încremenite-n peisagiu
Cum izvoarele țâșnesc din căderile stelelor în august.
Astfel în lama de cuțit a valului furtuna încrustează un cântec
Astfel anii cari au trecut asemeni caselor pe roate ale saltimbancilor
Și anii cari au să vină cum scoboară la sfârșitul iernilor
Turmele din turlele munților
Și clopotele plutesc ca îngerii peste leagănele de spice.
Dar se sparge arcul inimii nu mai e căldura așteptărilor
Sufletul nu mai e lupa care să concentreze razele speranței
Și trupul se întoarce într-însul fără zare ca o barcă părăsită în nisip
Trupul se închide în cristalul gestului mereu același
Fără pasul care să calce alături de zimții drumului
Fără mâna care să se frângă în curelele de transmisiune ale aventurii
Fără izbucnirea de o clipă,
Fie și de o clipă numai, a farului răscolit din lumina adâncului.