Brățara nopților/XXVI.

 

Ca bărcile alunecă prin os lumini ovale
Și vânturi în catarge se rup ca albatroșii
Urmează goana oglinzilor pe scările privirii
Cu palmele în zare sprijinite pe munții de-aluminium
Munții cari sunt orge sub colonadele nopților
Munții trecând ca niște caravane prin somnul azurului.
Încă o dată noaptea deschide un compas peste planșeta inimii
Noaptea își regăsește în iarbă respirația
Noaptea-și alunecă pe trepte rochia de blesteme
Noaptea ca o sondă aruncă țițeiul de păcate
Și omul își oferă fruntea acestui pumnal invizibil
Omul înalță capul prin cascada de smoală
Cu semnul umbrelor pe piept ca o cocardă
Cu strunele trupului bine întinse în așteptarea arcușului miracol
Cu surâsul plutind ca o flamură peste scoborâșul abrupt al obrazului.
Dar în pupilă ca-ntr-o deltă se revarsă fluviile tuturor făpturilor
În pupilă fulgerul întâlnește zmeura
Pupila pune pe dinăuntru o fundă de culoarea nufărului
Și toamna aduce brocartele și panopliile ei în rugină
Pentru gloria plantelor
Pentru gloria somnului rotind ca șoimul

Bucură-te: peste ceardacul fructului se apleacă trupul zvelt al seminței
Și răzbește prin pulpa de noapte elanul sevei împrospătate
Se desface vibrarea în adânc a trâmbițelor reînnoirii,
Exaltarea infinită a spermei în transparența ringlodelor
Sărbătoarea firului de iarbă răsucit în desfrunzirea mormintelor,
Reînvierea cântecului răstignit în fluier și în alună.