Brățara nopților/XXVII.

 

O iederă de liniști suie pe colonada umbrei
Pâraiele respiră prin colierele de calcar ale clopotelor
Pâraiele trec ca luminile prin sticla cântecului
Și plânsul vibrează în scoica drumului în pantofii zăpezii,
O suferință e totdeauna aproape, în pasăre, în buruiană,
În scoarța copacilor care filtrează aurora,
În fluierul rupt în stâncă de fălcile valului,
În mădularul vântului și-n buclele din spermă,
O suferință-n șarpe și-n crengile înalte,
În fundul acestui pahar al nopții cu drojdia luminii
Când ochii explodează la depărtări ca obuzele,
Când ochii fac ravagii în pământul obrajilor
Și plumbul miracolului găurește aripa auzului.
Atunci tu vii cu uliul fluviului încuiat în inel
Atunci tu acoperi cu sânul ca o cască schimonosirea zilei
Și viața rupe în dinți carnea unei garoafe
Atunci tu-mi răcorești în izvorul umărului capul incendiat
Atunci tu ești prezența și poate ești răspunsul.