Brățara nopților/XXVIII.

←XXVII

Brățara nopților de Ilarie Voronca XXVIII

XXIX→

Prin mâini ne trec izvoare-n evantaiul nopții,
Când pură apa frunții se atinge de vitralii,
Și-n fructul inimii tresaltă sâmburele aventurii
Resortul brațelor se destinde spre codrii eternelor absențe
În cușca de sticlă a oceanelor se străvede păunul furtunei
Dar e o platoșă visul prin ierburile Marse
Buzele au supt bomboana amară a uitărei
Obrazul e o cruce rămasă în solitudine
Obrazul se înalță spre catapeteasma pădurii
Și un acord de orge se desface din zăpezile în topire:
Destinul apasă pedala marilor inundații
Fluviile se umflă și învelesc ca panglici trompetele de ape
Puhoiul chiuie în ziduri și-n mâinile sonore,
În grâu și în pleoapă e-aceeași dezolare,
Pe deal pieptănătura ruptă a viei în abanosul brumei,
Și turmele lichide trecând peste arătură
În hambarele prăbușite limbile de valuri
Și surâsul părăsit prin oglinzile gărilor
Când orologiile sunt melcii cari ating cu antenele minutelor veșnicia.

Dar să-ți vorbesc de nopțile dresorului între leoaicele zvelte
Și fremătătorii tigri și jaguari fluizi ca niște eșarfe
Cu blănuri care au păstrat aurora roșcovană a ecuatorului
Cu unghiile ca alcooluri în cupele de umbră
Și saltul doritor de sânge prefăcut într-o alintare a aerului
Și coamele scuturate ca tot atâtea cascade de ferigă
Biciul ca un pocnet brăzdează pâinea lampioanelor
În ochi e o succesiune dramatică de ținuturi sălbatece
Și-n duioșie glezna se apleacă spre șarpele oboselii.

Nopțile dau târcoale vocilor ca și focului
Pădurea-și ridică în zare brațele ei de frunze
Și privește cum marea ca o pasăre își netezește penele
Scormonește măruntaiele pământului
Și scutură în ciocul de ape zdrențele crepusculului.
Pe urmă marea e o cutie de scrisori pentru plicul albastru al vapoarelor
Pentru surâsul, ca o frunză veștedă, al înecatului
Și nopțile inundă scrinurile vechi ale cântecului
Prin catedralele de umbră tristețile se preumblă ca miresele
Când toreador anotimpul prinde din goană coamele furtunei
Când peste comorile cugetului joacă focurile galbene ale insomniei.

În adânc bâtlanii desfac zăpada aripei
În amintire câmpiile își prind la gât colierele fânului
Cântă pasărea lacrimei în colivia obrazului
Și pătrunde ca un pumnal șoseaua sub noapte și sub frunte.