Brățara nopților/XXXI.

 

Întristarea e un spital e o noapte inversă
Desface gratiile de lacrimi peste balconul privirii
Aruncă o cenușe de crepuscul în apele tulburi ale geamătului.

Întristarea apleacă salcia ochiului
Cheamă plânsul ființei iubite
Și e o suferință pe buzele de aer
Și e o resemnare în glasul răsfirat în păpădie
Ce folos că troica soarelui sună la scară
Și vrăbiile duc în ciripit trena de mireasă a anotimpului
Și aurul păstrăvilor zornăie în punga râului de munte
La ce bun zigzagul ghicit de cocor în fulger
Inelul de răcoare din degetul fântânei
Fluierul de verdeață în codru și în ureche
Când se-nfioară holda cu grâne ca o coapsă
Și orice spic e-o orgă prin valurile de semințe
Și orice buruiană e-un hohot de lumină,
Piciorul trezește vioara potecii, o încoardă.
Palmele păpușoiului alintă moneda cântecului pe fereastră
Dar noaptea ca un paznic încearcă lacătele tristeții
Dar dinăuntru noaptea rânjește în geamul inimii
Și mușcă brațul iubitei,
Chinuie pântecul mamelor,
Mâna care a uitat să mângâie sfâșie mătasea sărutului
Și dintr-o dată cheile iubirii cad în oceanul de ură.

Ura izbucnită fără veste în încleștarea cărnei
Ura sărind ca o piatră netedă peste apele tâmplelor
Și noaptea se urzește în suveica singurătăței.

Dar zorile rup de pe trupuri cămășile de păcate
Împodobesc orașul cu brățările ferestrelor
Și umerii se apropie în trezie ca bărcile pescarilor
Umerii luminează în aerul pur iarba fermecată a surâsului
Ochii își cer iertare prin roua regăsirei
În odaie sărbătoarea iubirii e cu steaguri de șoapte
Bolțile inimii răsună de chiote
Cădelnițele sărutului desfac fundele iertării
Și pe războiul vocilor se țese covorul bucuriilor dulbe.


Iunie 1927 - august 1929