Brașovul, muzica și românii

Brașovul, muzica și românii de Octav Șuluțiu

Articol publicat în Revista Fundaților Regale, an.3, nr.12, 1936, p. 682-690

În străvechea cetate de sub Tâmpa, muzica a găsit totdeauna un mediu favorabil. Pare chiar de nedespărțit muzica de aceste puternice ziduri cariate de vreme, de șirurile ordonate ale caselor așezate cot la cot și acoperite cu țigle roșii, de-a-lungul străzilor pitoresc înguste. Brașovul, în aspectul său urbanistic și în fericita așezare printre înălțimile acoperite de păduri, seamănă — zice-se — cu Salzburg. Dar seamănă cu oricare din burgurile nemțești, cu fiecare din cetățile saxone, cu gospodărești case închise între ziduri și cu porți de cetate fiecare. Brașovul oferă pe alocuri colțuri care ar putea decora actul II din «Meșterii Cântăreți» ai lui Richard Wagner. Brașovul oferă muzicii cadrul cel mai potrivit, dar îi prilejuiește mai ales mediul spiritual favorabil. Și mediul acesta l-au creeat germanii, care au dus pretutindeni cu ei pasiunea muzicii. Sașii au adus-o și aici.

Spiritul german s-a realizat pe sine mai desăvârșit în două planuri: în disciplina socială și în muzică. Era și firesc să-și găsească realizarea mai mult într-o direcție decât într-alta. Nici o țară nu s-a desăvârșit în toate planurile, fiecare a atins perfecțiunea într-unul sau într-altul. Astfel idealul grec al perfecției și-a găsit deplina realizare în sculptură și în arhitectură; idealul latin, în drept; idealul italian al Renașterii s-a revărsat abundent în pictură; idealul englez s-a desăvârșit în dramă și, mai târziu, în roman; iar idealul perfecției franceze e în stilul limbajului, în ceea ce se cheamă mai esențial literatură. Nu e o întâmplare că majoritatea geniilor muzicale au apărut între germani. Unui Mozart, sau Bach, Beethoven sau Wagner, nici un alt compozitor străin nu le poate fi opus cu șanse de egalitate, niciodată. Mari compozitori au avut toate popoarele, dar pe cei mai mari l-au dat Germanii, fără contest. Pentru că sufletul german e cel mai înclinat spre muzică: în ea își poate dezvălui toate posibilitățile. Iată de ce muzica se găsește în Brașov la largul ei. Pentru că vechea cetate ardeleană e încă săsească în spirit. Și printre Germani trece drept un fenomen bizar, acela care nu apreciază muzica.

Brașovenii sunt pasionați de orice e manifestare muzicală. Frecventează concertele, ascultă la Radio tot ce se transmite mai bun în toată Europa și fiecare știe cânta, fie din gura fie din vreun instrument. Brașovenii, adică vreau să spun sașii. Pentru că în ce privește pe români, e altceva. La concerte îi poți număra pe degete, de cântat la vreun instrument nici vorbă, iar la Radio se delectează de preferință cu producțiile folclorice ale mahalalei țigănești (atunci când au Radio!).

Spăimântătorul contrast dintre interesul sașilor pentru muzică si lipsa de interes a românilor mi-a apărut la Brașov mai puternic decât oriunde. Să spun că la aproape toate concertele sunt singurul român din sală?! Că n-am văzut niciodată pe unul măcar din profesorii de muzică ai liceelor românești, de aci?! Acest dezinteres să fie un defect organic? Ar fi ridicol s-o credem. Folclorul românesc e unul dintre cele mai bogate, mai originale si mai frumoase, nu numai în acest colț de Europă, dar in lumea întreagă. Creatiile muzicale ale poporului românesc sunt adevărate minuni melodice. Nu se poate susține deci că organic, sufletul românesc ar fi refractar muzicii. Dimpotrivă, predispoziții pentru ea are. Ceea ce lipsește Românilor, e o temeinica educație muzicală.

Se fac în tara noastră eforturi, de aproape o suta de ani, de la întemeierea acelei «Societăți filarmonice» pentru răspândirea gustului pentru teatru și muzică, dar ele au fost zadarnice, fiindcă nu s-a întreprins nimic fundamental, nimic sistematic. Numai spectacolele de operă, destul de puțin frecventate și concertele simfonice ale «Filarmonicei» nu pot realiza educația muzicală a unui popor. Educația muzicală în România e una din problemele de căpetenie. Ea trebuie să fie mai atent tratată decât oricare, deoarece terenul sufletesc nu este întru nimic pregătit.

Marele noroc al popoarelor occidentale a fost ca biserica catolică a permis muzica instrumentală în biserică. Nu corul care e o manifestare primară, elementară, ci muzica instrumentala. Cor am avut și avem și în biserica ortodoxă. Dar corul nu putea dezvolta gustul pentru muzică. Vocea care cântă, e vocea care și vorbește. Și tranziția de la una la cealaltă nu e perceptibilă publicului incult, care când a ieșit din biserică nu mai reține melodia redată prin voce, ci textul cântat. Catolicii, in schimb, au in catedralele lor orga și, adesea, orchestra. Toate instrumentele au avut acces în interiorul casei Domnului. Și acelei muzici bisericești îi datorește apusul educația ei muzicală înaintată. În Italia, în Franța, în Anglia, în Germania, orice țăran, aude melodiile lui Palestrina, ale lui Handel sau ale lui Bach. Nu pare demn de invidiat acel țăran? Și când sute de ani, țărani și orășeni au ascultat duminică după duminică muzică, vrând-nevrând, cum să nu se nască și copiii lor cu predispoziții, nu spun pentru execuție, dar pentru înțelegerea muzicii. De la catolici, muzica în biserică au moștenit-o și protestanții și au păstrat-o, dovedind adâncă inteligență astfel. Muzica ce se executa în catedrale a fost marele educator muzical al Occidentului. Lipsa de muzică instrumentală din biserica ortodoxă ne-a lăsat pe noi cu mult în urmă în acest domeniu. (Să nu uităm de altfel că muzica modernă își trage origina din muzica bisericească a catedralelor!)

O educație muzicală nu se face, bineînțeles, pentru a scoate genii componistice, a căror apariție ține de alte împrejurări și factori. Educația muzicală se face pentru a dezvolta în fiecare om gustul ascultării muzicii. Orice popor are nevoie de o largă clasă de melomani. Pe de o parte, pentru a crea un mediu prielnic apariției mai repezi a unor talente componistice. Pe de alta, pentru a crea un public cărora acestea să li se poată adresa. Dar nu numai atât! Muzica rafinează pe om, îl face mai înțelegător, mai bun, mai delicat. Melomanul e un intelectual mai fin, căruia, pe lângă înțelegerea rațională a lumii, i se deschide încă una, înțelegerea irațională. Muzica deschide noi orizonturi priceperii omenești. De aceea, clasa de melomani e o necesitate pentru o națiune. Această clasă lipsește încă în România. Avem doar câțiva buni profesioniști, puțini amatori pasionați însă izolați, și câțiva muzicologi numai. Restul «intelectualilor» nu știu face deosebirea între fanfara străzii și muzică, adică între zgomot și sunet! În materie de muzică, românii sunt încă neevolutați.

Radio a ajuns o admirabilă posibilitate de educare muzicală, însă insuficientă. Radio nu poate asculta decât tot acela care are un început bun de educație, o anumită pricepere, pe care să și le desăvârșească. Pentru că Radio nu prezintă muzica sistematic. Ar trebui aranjate programe muzicale speciale, progresive, pentru educația publicului. Dar mai e ceva. Când părinții pun la Radio numai muzica lor predilectă, adică taraful de lăutari — despre care cred vai! că fac muzică populară!! — cum să ne așteptăm ca în copiii lor să se deștepte simțul muzical care în român doarme de vreo câteva secole?!

Educația muzicală trebuie făcută în școală, cu un program special întocmit, cu concerte pe discuri — sau la Radio — și cu explicațiile profesorului. Învățământul muzical românesc de astăzi e foarte rudimentar. Sunt de neînțeles mai ales majoritatea profesorilor care n-au auzit în viața lor cine a fost Debussy sau cine e Ravel! Elevii sunt puși să bată măsura și să solfegieze, dar ies din liceu nu numai fără să fi auzit marile capodopere ale muzicii, dar fără să știe cine a fost Beethoven sau Wagner. Și când învățământul nu se rezumă la teorie și solfegiere, atunci se dezvoltă în liceu aproape exclusiv numai ansamblurile corale. E spăimântător câtă nepricepere a prezidat la alcătuirea sistemului pedagogic muzical din liceele noastre. E într-adevăr monstruos faptul ca un elev care a cântat opt ani în corul școlii este incapabil sa înțeleagă o simfonie de Beethoven sau o sonată de Mozart! Corul nu e în măsură să desăvârșească o educație muzicală. Ar putea elevul să cânte mult si bine fără ca aceasta să-l avanseze cu ceva in înțelegerea muzicii. Pentru că corul nu e muzica însăși, ci doar o anexă a muzicii. Și scopul muzicii în liceu trebuie să fie înțelegerea muzicii nu un ansamblu coral care să se «manifesteze» (vai!) la festivitătile școlare. Să li se cânte elevilor muzică excelenta, executată de virtuozi reputați și începându-se cu un anumit program. Liceele să aibă o bogată discotecă și săptămânal elevii să audieze celebritățile muzicii, în ordine progresiva cu calitatea si dificultatea. Iar profesorii să-i ajute în înțelegerea lor prin explicații nu pedante, ci ușoare, la nivelul înțelegerii lor. Numai așa se poate ajunge la dezvoltarea gustului pentru muzica. Așa se creează viitorul public al concertelor. Pentru că în copilărie melodiile se asimilează inconștient și creează necesitatea de a le auzi si reauzi mereu. În copilărie se acceptă ușor și se creează obiceiuri care mai târziu își dau roadele. Copilul înmagazinează inconștient ceea ce mai târziu va digera.

Sașii au înțeles aceasta. La concertele din Brașov văd mulți, foarte multi copii și mulți adolescenți care vin acolo fiindcă au apucat să vie din copilărie. În liceul săsesc se fac audiții speciale și profesorul ține elevilor prelegeri explicative pe înțelesul lor. Și fiecare copil de sas se ocupă cu un instrument muzical. Sașii nu sau simțit scutiți de a învăța un instrument pentru că a apărut Radio care scutește pe multi de a fi executanți. Nu ajung toți să cânte excelent, dar mulți cântă bine. Și apoi un instrument nu-l înveți pentru a deveni profesionist. Învățarea unui instrument e un mijloc de a deprinde gustul muzical prin inițierea în tainele ei tehnice; o bună parte, aproape o jumătate dintre sași nu mai cântă când ajung la majorat, dar cealaltă jumătate continua sa cânte. Toți însă, absolut toți, gustă și apreciază muzica.

Muzicanții amatori sunt nenumărați la Brașov. Sunt mai întâi cei ce cântă la ei acasă, singuri, sau pentru invitați. Și ce minunată muzică fac! Unii fac chiar muzică de cameră. Ceva mai mult însă: Sașii au asociații corale și orhestrale ale căror membri sunt doar amatori. Și aceste asociații execută reușite concerte in public. Cutare negustor de postav sau de cârnați și cutare doctor sau avocat, într-o anumită seară știe să mânuiască arcușul în bun instrumentist. Oameni pleșuvi și femei cu părul colilie cântă în corul «Bach». Nu e minunat acest popor care știe să cultive atât de frumos o atât de nobilă pasiune? Nu e fermecător lucru că gospodina pe care ai văzut-o dimineața în piață cu coșul cu zarzavat (căci săsoaicelor nu le e rușine să care coșul!), seara interpretează o arie de Händel, iar mâna care a manipulat în timpul zilei șunci și salam, scoate din coarde sunete subtile? Aceste lucruri se pot vedea la Brașov.

Brașovul e necontenit vizitat de muzicanți străini de oraș și chiar de țară. În Octombrie trecut a fost aici violonista Erica Morini care a repetat programul concertului ce a dat București. A urmat apoi un concert de flaut și clavecin cu concursul d-lor Vasile Jianu și D. Rădulescu. Pianista Luise Gmeiner a fermecat publicul cu o virtuozitate uneori prea remarcabilă. Iar în Martie, d-na Ana Voileanu-Nicoară din Cluj a dat un concert împreună cu I. Bernfeld, la două piane, cu acompaniament de orhestră. Dar Brașovul nu se mulțumește cu atât. Nu din acestea își hrănește pasiunea muzicală. Are concertele lui, pe care le urmărește cu pietate.

Sunt mai întâi concertele «Astrei» care are un conservator al ei, înjghebat și menținut din grija laborioasă a d-lui Tiberiu Brediceanu. Compozitorul român, care locuiește în Brașov, a înțeles necesitatea unei asemenea instituții muzicale într-un oraș cu tradiție muzicală. D. Tiberiu Brediceanu își menține conservatorul în ciuda neînțelegerii unora dintre conducătorii «Astrei», care ar vrea să-l desființeze. Să sperăm totuși că vor înțelege conducătorii până la urmă că nici un sacrificiu pentru întreținerea acestui conservator nu e prea mare. Și că e cu atât mai lăudabil cât timp el se află în mâini românești.

Pentru a interesa publicul românesc la muzică, pentru a-i forma educația muzicală, d. Tiberiu Brediceanu a organizat așa numitele «ședințe educative ale conservatorului Astra», concerte săptămânale date de profesorii conservatorului. Printre aceștia Brașovul se poate bucura că are doi virtuoși: un bun pianist, Imanuel Bernfeld și un excelent violonist, Willy Teutsch. Un bun violoncelist e profesorul August Moldrick. Și mai sunt încă doi pianiști de valoare: Wilhelm Fischer și Walter Schlandt. După cum se poate vedea, acești profesori nu sunt Români. Pentru acela care ar protesta că un conservator românesc n-are profesori români i se vor putea pune două întrebări: de unde să recrutăm profesori români buni, brașoveni, când nu-i avem încă? Și să ne lipsim oare de muzică pentru că n-avem români destui care să ne-o facă?

Evident că la concertele «Astrei» vine mai ales public german, Românii strălucind prin absență. Singura manifestație muzicală vizitată și de români, sunt reprezentațiile trupei de revistă a d-lui C. Tănase. Așa încât la concertele «Astrei» vin de fapt tot cunoscătorii, și nu aceia care ar avea nevoie de inițiere.

Anul acesta s-au executat mai multe tro-uri. Astfel Trio în re major și Trio în mi bemol de Beethoven. Apoi trio in sol major de Smetana, trio în re minor de Mendelșsohn, atât de patetic. Altădată am ascultat un grațios trio în si bemol major de Mozart și trio în mi bemol major de Schubert.

În două rânduri, d. Willy Teutsch a executat sonate pentru vioară și pian. Odată, acompaniat de d. Walter Schlandt a cântat celebra sonată în la major a lui Cesar Franck, și sonata op. 100 de Brahms. Apoi, acompaniat de d. 1. Bernfeld a executat sonata in si bemol major de Mozart și sonata a 2-a în re minor de Schumann.

D. Willy Teutsch e un perfect violonist. Are o tehnică desăvârșită si știe să interpreteze. Uneori chiar e prea personal, depășind textul, alte ori are o rigiditate, o încordare, o disciplină prea aspre, prea teutonice. Dar, în general, e un bun interpret care, cu toate surprizele unor fantezii personale, îți rezervă o execuție plăcută a unei bucăți. Uneori e mai agreabilă o execuție personală a unui talent frumos, decât perfecția glacială a unor mari maeștri. Aceste talente lasă sugestiei noastre locul să lucreze, pe când o valoare consacrată te copleșește și nu te lasă să presupui nimic altceva decât ce a spus el. Un meșter mare spune totul, pe când un talent deschide posibilități și sugestii.

D. Imanuel Bernfeld e în schimb un virtuos și un interpret desăvârșit. Are o tehnică perfectă care se ascunde sub interpretarea cea mai adecvată textului muzical. D. Bernfeld se joaca cu o bucată. O degajare totală, o grație, dar în același timp o fermitate, scot la capătul bucății o bijuterie melodică. Pianist impecabil, d. Bernfeld e destinat unei strălucite cariere. A dat la Brașov două recitaluri. Primul pe cont propriu, al doilea in cadrul ședințelor Conservatorului. La primul a executat în chip spumos un concert italian de Bach, pentru a continua cu o magistrală interpretarea sonatei op. 1o Nr. 3 de Beethoven. A mai cântat Brahms, Schumann, Hindemith, Albeniz, strălucind în interpretarea a două bucăți de Debussy: «Canope» și «Fbeux d’artifices». În al doilea recital a executat «Studii simfonice» de Schumann, cu multă subtilitate, și bucăți de Chopin (Berceuse, Nocturne, Prelude, Etude, Valse) pe care a știut să-l redea într-o nouă manieră, original, nebanalizat. Cred că unul din cei mai greu de interpretat autori e Chopin. Tocmai pentru că la prima vedere pare atât de facil. De fapt muzica lui, la nivelul oricărei sentimentale fete de pension, e cu atât mai greu de ridicat la nivelul unei arte complexe, severe. Un virtuos cred că poate fi recunoscut după felul cum știe să salveze ceea ce e în arta lui Chopin comun și la îndemâna oricui. D. Bernfeld a făcut-o cu succes. Și a încheiat cu Rapsodia Nr. 6 de Liszt, care se desface în sunete ca o broderie luminoasă de argint. Pe D. Imanuel Bernfeld nu-l merită Brașovul. Nu-i lipsește nici tehnica, nici siguranța, nici înțelegerea intențiilor unui compozitor și mai ales are o notă personală în interpretare.

Afară de conservatorul «Astrei» mai putem menționa o întreprindere numai în parte muzicală, care e «Teatrul german din Ardeal». E o organizație teatrală locală, cu ramificații și manifestări în toate orășelele săsești din Ardeal. Și printre drame și comedii, ea montează și opere și operete, e drept dintre cele mai puțin pretențioase. Și e păcat că această organizație nu are o orhestră proprie, care ar putea studia și repeta îndelung o partitură. Așa teatrul trebuie să se mulțumească cu diletantismul în grabă organizat al unei orhestre neprofesioniste. Am auzit un «Freischütz» de Weber, destul de onorabil executat, dar stângaci. Totuși aceste spectacole de operă sunt serios montate și uneori nu sunt mai slabe decât anumite spectacole ale Operei Române din București. «Teatrul german din Ardeal» mai reprezintă: «Țar și Teslar» de Lortzing, «Liliacul» de Strauss, «Contesa dansului», «Negustorul de pasări», «Țara surâsului» etc., adică aceea ce e mai cerut de public: opereta.

Dar alături de acestea Brașovul are și două societăți muzicale: societatea corală «Bach» și «Societatea filarmonică». Ambele sunt alcătuite de amatori. Iar sprijinitorii societății filarmonice sunt melomanii brașoveni. Organizatorul acestor societăți și sufletul lor e d. Victor Bickerich.

D. Victor Bickerich este profesor de muzică la liceul săsesc «Honterus». Cu o vie inteligență, o vastă cultură și o sensibilitate deosebită, d. V. Bickerich este un mare pasionat al muzicii. Are și o temeinică educație muzicală, care nu se mărginește numai la tehnică, ci merge adânc în priceperea autorilor clasici și moderni. În calitate de profesor, a realizat la liceul său educația muzicală de care vorbeam mai sus că ar fi necesară și școlii românești. Elevii Sași au o orchestră proprie (orchestră nu fanfară, adică muzică nu zgomot) și execută onorabil bucăți simfonice. Apoi, în repetate conferințe, profesorul Bickerich lămurește publicului brașovean spiritul muzicii la diferiți autori. D. V. Bickerich ține chiar un curs de istoria muzicii, pentru public.

Dacă s-ar mărgini aci și d. V. Bickerich încă ar fi un admirabil element de propășire a gustului muzical. Dar nu se mulțumește cu atât. D. V. Bickerich a organizat cele două societăți de care am vorbit mai sus. D. Bickerich e însăși muzica la Brașov. Nu numai că are pricepere, dar posedă și o putere organizatoare. Și pe lângă acestea este un dirijor emerit și are o pătrunzătoare înțelegere a muzicii și o rară flexibilitate în conducere.

În cadrul celor două societăți, a început anul muzical în Octomvrie trecut, cu executarea Requiemului de Mozart sub conducerea d-lui V. Bickerich. Tot el a prezentat și oratoriul lui Handel «Samson și Dalila» și «Pasiunea după Ioan» de J. S. Bach. În anul acesta se va executa «Pasiunea după Matei» a aceluiași, cele două pasiuni urmând a fi prezintate alternativ.

Orchestra filarmonică dă patru concerte pe an. În Februarie a și avut loc primul. În program: Handel, Vivaldi și Georg. Ph. Telemann.

În Mai a avut loc al doilea concert al «Filarmonicei» brașovene, consacrat în întregime lui Mozart, având ca soliști pe d. Vasile Jianu și d-na Sabina Niculescu.

D. V. Bickerich dirijează cu mult tact, cu mult spirit de degajare, dar în același timp precis și stăpânește pe executanți în mod desăvârșit. Atitudinea sa e liniștită dar expresivă, nuanțată dar autoritară. D. V. Bickerich are finețe de interpretare și are simțul nuanțelor.

Brașovul care îl are pe d. V. Bickerich nu știe să-l folosească! Edilii orașului acesta nu-și dau seamă că grijile primăriei nu trebuie să fie numai pietrele de pe străzi, ci și viața culturală a cetății. Lucrul acesta se pare că-l înțelegeau edilii dinainte de război.

Brașovul a avut odată o orchestră municipală, care a funcționat timp de 50 de ani și chiar până după război. Dar de câțiva ani ea s-a risipit. Pretextul: economii bugetare. Suma destinată orchestrei a continuat a figura în bugetul orașului, însă, întrebuințată pentru alte scopuri și ajungând din ce în ce mai minusculă (pare-se cam o sută de mii de lei anul trecut!). Prezența unui spirit organizator de talia d-lui V. Bickerich ar fi cel mai nimerit prilej de a reînființa orchestra municipală. Pentru acest lucru d. V. Bickerich, face eforturi; dar până acum în zadar.

Pentru crearea acestei orhestre e necesară infima sumă de un milion de lei, sumă infimă pentru Brașov, și care poate fi acordată fără efort, fără sacrificii. Acest milion ar fi sortit să servească la plata a 20 de profesioniști pentru instrumentele de suflat. Pentru că amatori buni pentru aceste instrumente lipsesc, Filarmonica locală suferă din această pricină. Ar trebui angajați oameni de specialitate, plătiți ca funcționari. În ce privește corzile și pianul, ele ar continua să fie servite de amatori, fără nicio plată, cum au făcut și până acum în «societatea filarmonică ». Profesioniștilor în schimb li s-ar da 3000 lei pe lună. Pe lângă aceasta, d. V. Bickerich i-ar obliga prin contract ca fiecare angajat să ia câte 2 elevi, lucru important deoarece astfel s-ar forma elemente locale bune pentru fiecare instrument.

Dar d. V. Bickerich se zbate în zadar. E nevoie să mai argumentăm necesitatea unei orhestre filarmonice permanente în Brașov? Oraș situat în centrul țării, cu o populație în vertiginoasă urcare, în curând el va ajunge să rivalizeze cu Timișoara și Clujul. Numai că aci este și loc de vilegiatură estivală și aproape săptămânal loc de refugiu pentru bucureștenii obosiți. Pe lângă publicul localnic, orhestra filarmonică ar găsi oricând un public și în populația flotantă.

D. V. Bickerich are planuri admirabile, pentru început. Anual ar organiza 3 mari concerte cu muzică modernă, pentru publicul inițiat și 3 concerte cu muzică clasică, cu caracter educativ, pentru publicul mare. Afară de acestea ar mai executa 2 concerte speciale pentru elevi, cu fragmente din simfonii, cu program anunțat în prealabil școlilor pentru a li se da elevilor explicații anticipate, care să-i pregătească la înțelegerea unei muzici mai grele.

Până când municipalitatea Brașovului va ajunge la convingerea că a organiza viața muzicală a orașului echivalează cu un imens progres spiritual, până atunci orașul trăește viața lui muzicală, cu concerte date pe apucate, fără alegere, fără orientare temeinică, fără un plan sistematic. Dar și așa avem de ce să fim mulțumiți. Sunt orașe de provincie românească unde se duce o viață închisă, unde poți trăi zeci de ani fără să găsești urmă de manifestare muzicală, și unde doar Radio gâdilă sensibilitatea ascultătorilor cu producțiile lui... Fănică Luca. După București, doar Clujul are o Operă și concerte simfonice. Brașovul are deci motive de mândrie. În mijlocul cetății, Biserica Neagră se ridică asemeni unui simbol. Nu un simbol religios, ci unul istoric. Dar mai mult și decât atât, cultural. În fiecare Duminică dimineața sunetele orgei se răspândesc în valuri sonore care cutremură zidurile afumate, trec prin ele, căci pentru puterea armoniei nu sunt destul de groase (cum sunt urechile unora !) și se răspândesc în tot orașul. Biserica Neagră e o cutie de rezonanță care întreține mereu prezentă ideea eternității și a divinității muzicii. Tot aici, vara, în fiecare săptămână odată, seara, au loc concerte pentru vizitatori, concerte cu pietate executate de brașoveni. Dar nu numai atunci. Maestrul de orgă e un artist și cele două ore de slujbă duminicală pot fi pentru un meloman două ore de regal artistic. Biserica Neagră vibrează mereu de sunete.

Mă gândesc cu invidie la popoarele occidentale care au o atât de deasă pătură de iubitori ai muzicii! Ce nivel sufletesc ridicat e acela la care ajungi prin muzică! Și mă întreb cu durere cum pot trăi unii oameni fără muzică.