Buțu

 

Pretutindeni unde mai mulți oameni sunt adunați sub rigoarea unei discipline comune, societatea se orga¬nizează pe treptele unei ierarhii imediate, cuprinsă între două personalități bine definite: șeful și țapul ispășitor.

Pe veranda sanatoriului nostru șeful este Monciu și țapul ispășitor Buțu.

Între „șef” și „țap“ conflictul domnește acut ziulica întreagă și parcă și noaptea când „șeful” bolborosește prin somn înjurături și amenințări.

Monciu țipă, Buțu tace.

Poziția socială a lui Buțu este aceea a victimei la în¬demână: „Buțule, nu fa zgomot! Buțule, nu păta cuver¬tura! Buțu a stins lumina! De ce, mă? Buțu a aprins lumina! De ce, mă Buțu, mă, că intru în tine!”

Buțu reacționează prin imperturbabil calm și prin viață interioară. El s-a retras în el însuși, îndărătul unui surâs enigmatic și teribil de trist.

— Monciu, dă-mi te rog cartea.

— Care carte, bă?

— Cartea mea, care mi-ai luat-o.

— N-o am eu (logic)... e pe masă.

— (nu mai puțin logic) Păi ia și dă-mi-o.

— Da’ ce, mă, eu-s poștarul tău?

— Bine, atunci bagă de seamă să nu puie femeia far¬furia de mâncare pe ea.

— Da’ ce, mă, eu-s magazionerul tău? (sic)

— Monciule, dă cartea!

— Ce vrei, mă? Ce mă bați la cap, mă? Ce dai ordine. Unde te trezești, mă? Ce ești tu, mă? Suveran? Împărat?

Ochii lui Monciu sticlesc aprinși de mânie și pumnii strânși, gata de atac. Buțu pleacă privirea și tace: știe el că nu-i suveran (nici rege, nici împărat).

O singura consolare la atâtea nenorociri: guver¬nau. Dar și tandrețea aceasta este amestecată cu sucul amar al reproșului. Este adevărat că din sfert în sfert de ceas Buțu primește câte o mângâiere, dar tot atât de ade¬vărat este că din alt sfert în alt sfert de ceas, Buțu pri¬mește câte o palmă.

Buțu nu-i revoltat, nici resemnat.

Profesiunea lui de om matur se desenează de pe acum precisă și sigură: Buțu va fi în viață factor responsabil.