Bucatele afumate

 

După ce călcase focul văduviei pe un biet ora, norocul îl ajută să dea peste o femeie de treabă și bună. Se căsători omul de a doua oară. El era mulțumit.

De unde casa lui era risipită, văzu că începe a se aduna, bilșugul intră pe ușă, iar nevoia ieși pe fereastră. Muierea îl căuta și îl îngrijea ca pe un copilaș. Vezi că îi era drag. Și el își iubea muierea, fiindcă vedea hărnicia ei. Pentru aceasta, nici el nu voia să rămîie pe jos.

Cu toate astea, de cîte ori ședea la masă, el nu se putea opri de a ofta. Muierea se topea de mîhnire cînd îl tot vedea că oftează. Ea se silea să-i facă toate bune și nici nu-i trecea pe dinainte ca să nu-l supere întru ceva. Bucatele le făcea însuși cu mîna ei și le gătea bine, numai și numai ca să-i placă. El ofta mereu. Azi așa, mîine așa, pînă ce într-o zi femeia, luîndu-și inima în dinți, îi zise:

— Bărbate, ce vierme te roade la inimă de tot oftezi? Daca vezi ceva în casă ce nu-ți place, spune-mi. Eu mă silesc din toate puterile mele să fac cum e bine. Daca vreun lucru nu este făcut după pofta inimii tale, învață-mă cum să fac altfel.

— Nevastă, răspunse el, n-am să mă plîng de tine nici cît negru sub unghie. Eu văz că tu te frămînți cu firea și faci totul cum să fie bine. Tu deretici, scuturi și gătești bucatele cu însuți mîna ta. Toate lucrușoarele își au locul lor și fiecare este așezat așa, încît noaptea pe întuneric să poți să te duci să pui mîna pe ele. Cînd viu de la lucru, n-am să aștept și masa este pusă și bucatele gata. Nu știu însă cum, nu știu de ce, dar bucatele n-au gust ca cele de la nevasta dîntîi. Nu te supăra pentru că ți-am spus; tu m-ai silit. Eu n-aș fi cutezat o dată cu capul să ți-o spui.

— Prea bine, bărbate, nu mă supăr de loc. Spune-mi numai, învață-mă cum făcea răposata nevastă-ta, ca să fac și eu ca dînsa.

—Nu știu, nevastă, ce să-ți spun, nu știu ce să te învăț. Atîta știu numai că gustul bucatelor ei era altfel.

Femeia, biet, se puse cu mai mare rîvnă să facă bucate care să placă bărbatului.

El ofta mereu.

Cînd într-o zi, ea, după ce așeză bucatele la foc, se dete după alte treburi ale casei și venind să mai vază de bucate, ele se afumase. Se căinea biata muiere și se smulgea de mîhnire de ți se rupea inima de mila ei, cum de i se afumase bucatele. Ea se gîndea cît de nemulțumit are să fie bărbatul ei, cînd lui nu-i place bucatele cînd sunt făcute după tot șartul lor, dar încămite acum, cînd sunt afumate. S-ar fi apucat biata femeie să facă alte bucate, dar n-avea timp. Era tîrziu. Trebuia să vie de prînz bărbatul.

Puse masa și-l aștepta cu inima cît un purice, de teamă să nu-i facă imputări. Cînd îl văzu că vine, se făcu mititică și nu știa cum să umble mai cu binișorul pe lingă dînsul.

Bărbatul, cum veni, se puse la masă.

Femeia aștepta, cînd-cînd, să-i zică cine știe ce pentru că bucatele nu sunt bune. În loc de acestea, bărbatul zise:

— Mulțumesc ție, Doamne, că ai luminat pe femeia mea să-mi gătească măcar o dată bucate care să-mi placă și mie.

Pasămite, nevasta dîntîi îi făcea tot bucate afumate.

— Astfel de bucate îți făcea nevasta dîntîi, bărbate? îi zise femeia. Mulțumesc și eu lui Dumnezeu că m-a făcut în cele din urmă să știu ce fel de bucate ai mîncat de la nevasta dîntîi.

Vezi că el se învățase cu bucate afumate și acum, biet, el credea că așa trebuia să fie.