Buruiana de leac

Buruian de leac

poezie populară culeasă de
Vasile Alecsandri

Aoleo! mamă Ileană!

Cată-mi vreo buruiană^[1]

Și cu mine-ți fă pomană.

Mergi în câmp de-alege-un smoc

Tot de mac și busuioc,

Să-mi stingi inima de foc.

C-a fi azi o săptămână,

Am văzut pe la fântână

O puicuță de română,

Și de-atunci dorul mă frânge,

Soarele din cer mi-l stinge,

Și la groapă mă împinge.

Dragostele tinerele

Nu se fac din viorele,

Ci din buze subțirele.

Blestemat să fie locul

Unde mi s-a aprins focul

De-mi tot plâng acum norocul.

Blestemat să fie ceasul

Când i-am urmărit eu pasul

Și i-am auzit eu glasul.

Cu pasul m-a rătăcit,

Cu glasul m-a amețit;

Liniștea mi-am prăpădit!

---

1. În toate satele sunt babe care au specialitatea de a lecui bolnavii cu buruiene culese mai cu seamă în ziua de Sânziene după Rusalii. Ele întrebuințează cu destulă dibăcie unele leacuri ce se numesc doftorii băbești; dar mai totdeauna acele leacuri sunt întovărășite cu descântece. În notele baladei Cucul și turturica am dat două descântece, acela de deochi și de iele; mai adăugăm aici altele trei. Acele de pocitură, de săgetătură și de mușcătura șerpilor. Descântec de pocitură

   Păsărică albă

   Cu aripa albă!

   Din piatră-ai crescut,

   Cu nori te-ai bătut,

   Trei picături din tine-au căzut:

   Una de lapte, una de vin

   Și una de venin.

   Cel ce-a băut laptele s-a săturat,

   Cel ce-a băut vinul s-a îmbătat,

   Iar cel cu veninul a crăpat.

   Așa să piară pocitura din pocit,

   Pân-într-o clipă să fie lecuit

   Și să rămâie ca pomul înflorit!

   Descântec de mușcatul șerpilor

   Sub o tufă-n poieniță

   Este-o fântâniță

   Și-n fântână-o pietricică

   Rece, vinețică,

   Și sub piatră-un șerpurel

   Cu dinți de oțel.

   Dinții apuc de piele, pielea de carne, carnea de os

   Și prin trup trece un fulger veninos.

   Dar cum iese dintre nori

   Fulgerii strălucitori,

   Celui șerpurel

   Așa să iasă din os, din carne, din piele

   Ce stă sub pietricică

   Mușcăturile rele

   În fântâna mică,

   De dinți de oțel

   Sub tufă sălbățică.

   Cu aceste cuvinte se descântă o cofiță nouă cu apă ne-ncepută, în vreme ce vrăjitoarea tulbură apa cu trei vărguțe de alun. Apoi se deșartă cofița descântată pe rana mușcăturii. Descântec de săgetătură

   Plecat-au nouă fete fecioare

   Pe cale, pe cărare.

   Și-ntr-o mândra vale,

   La mijloc de cale,

   Maica Domnului le-a întâlnit

   Și din carul ei de aur astfel le-a grăit:

   „Unde mergeți pe răcoare,

   Voi, nouă fete fecioare?"

   „Mergem la biserica cea mare

   Cu trei altare.

   Ne-am luat năframele

   Să ștergem icoanele,

   Ne-am luat ștergarele

   Să curățim stranele,

   Ne-am luat măturile

   Să măturăm scările".

   „Voi, nouă fete fecioare,

   Luați toate câte o floare

   De sub a mele picioare

   Și vă duceți colo-n sat,

   La cel bolnav săgetat,

   Cu ochii să-l mângâieți,

   Cu florile să-l ștergeți

   De junghieturi,

   De săgetături,

   Să râmână curat luminat,

   Cum Dumnezeu l-a lăsat".