Când noaptea e adâncă...

 

Când noaptea e adâncă și-i liniște, tăcere,
Când și zefirul dulce pe frunze doarme lin,
Iar luna călătoare pe cerul cel senin
A firii adormite e singura veghere,

Atuncea al meu suflet, răpus de doruri multe,
Deștept, far-de repaos veghează ne-ncetat,
Cu-al zilei zgomot mare în veci neîmpăcât
Tăcerea mută-a nopțîi ii place să asculte.

Ce-aude el atuncea când eu n-aud nimica,
Nu știu, însă în pieptu-mi un farmec dulce simt,
Și orizontu-mi pare că e îngust și strâmt,
Iar lumea uriașă neînsemnat de mică.



Apoi, urmând cu dorul duioasa lumii rază,
Pătrund cu ea-mpreună întinsul nesfârșit,
Și-o clipă al meu suflet de lume dezlipit
În sfere dulci, senine ferice ci planează.

Și-n oara de pace, de sfânta liniștire,
Ființă multă iubită ce-n lume te-ntâlnesc
De cat oricând, atuncea mai mult eu te slăvesc,
La tine se îndreaptă cu drag a mea gândire.

Și-n cerurilor taină adâncă și divină
Ce-n mintea-mi mărginită îmi pare c-o cuprind
Ca s-o-nțeleg mai bine eu ochii mi-i închid,
Și-atunci văd că de tine e inima mea plină.