Când singură stai...

Când singură stai... de Duiliu Zamfirescu

Când singură stai la fereastră,
Privind în apusul de soare,
Nespusa ta singurătate
Te-apasă și par-că te doare,
Iar ochiul, aprins de imagini,
Așează în discul de aur
Un crunt cavaler ce se luptă,
Ca-n lefiți bizantini, cu-n balaur.

Plutind pe a timpului clipă
Amurgul se lasă pe dealuri
Și piere din fund orizontul
În negura de idealuri;
Se-mbracă natura în noapte,
Iar genele-ți lungi se coboară
Pe-o lume ce se-nfiripează
În ochi visători de fecioară.

Tu, palida frunte îți mângâi
Cu degete lungi ca de fee,
Apeși pe un nerv de durere
Ce-n arcul sprâncenei se-nchee,
Ai vrea să dai forme la puncte
Ce-ți picură din întuneric,
Dar mintea-ți încheagă din ele
Același războinic himeric.