Când toamna vântul bate
Când toamna vântul bate pe câmpul prăfuit,
Și frunzele căzute pornesc înspăimântate
Să-și caute în șanțuri mormânt de putrezit,
E moartea care trece, când toamna vântul bate.
E moartea care trece pe-ntinsele câmpii,
Iar crângurile goale sub cerul trist și rece
Plâng frunzele pierdute ca mume pe copii,
Când toamna vântul bate, e moartea care trece.
Când pomii fără frunze sub cerul plumburiu
Se clatină de vântul ce urlă cu putere,
S-asamănă întocmai cu sufletul pustiu
Când tremură de patimi și geme de durere,
Spre cer își poartă glasul, dar cerul pare mut,
Și fie-care clipă-i o nouă amăgire,
Un vis de fericire, ce fuge-n veci pierdut
Ca frunza care cade în șanț spre putrezire.
Speranțele căzute din sufletul pustiu
S-asamănă întocmai cu frunzele uscate
Ce-n șanțuri se adună sub cerul plumburiu,
Și moartea le petrece, când vântul toamnei bate.