Cântec (Pavelescu, 2)
Nu, floarea ce-ți doarme pe sâni
Ca albă aripă de fluturi,
Fecioară cu ochii păgâni,
În brațele-mi nu, să n-o scuturi.
Nici voalul pe care l-ai pus
Să nu te ghicească vecinii,
Nu-l scoate! Cu frunțile-n sus,
Ce albi și ce nobili sunt crinii!
Tu știi că în lume e scris
Iubirea să nu fie vis.
Nebun poate sunt, însă eu
Vreau vis să rămâie mereu!
Păstrează-ți iluzia, mie
Mi-e frică, fecioară iubită,
Că n-o să te fac fericită
Cu inima mea cea pustie.
Am spus la o alta întâi
Cuvinte, de patimă pline...
Când știu c-am mințit-o pe ea
La ce să te mint și pe tine?