Cântec de război

 

Pe cai, camarazi, săriți toți pe cai
În lupta de dezlănțuire
În luptă doar simțul de om îl mai ai
Și inimii dai viețuire.
Acuma în sprijinu-ți nimeni nu vine:
Tu singur răspunzi pentru tine.

Din lume s-a dus libertatea:
Nu e decât sclav și tiran,
Nu vezi pretutindeni decât falșitatea,
Mișel este astăzi tot genul uman.
Când caută morții de-a dreptu-n obraz,
Ostașul e liber viteaz.

Al vieții năcaz în luptă-l arunci,
Ce-ți este și grija și frica!
Spre soartă călare te-ncumeți atunci.
De-i azi, de e mâini,— nu-i nimica!
Și, dacă peirea-i pe mine, vă chem
A vieții ispită noi astăzi s-o bem.

Din ceruri îmi cade norocul de-odată,
Să-l capăt însu-mi nu-mi trebuie trudă.
Plugarul cu plată în țernă și-l cată,
Comoara ascunsă, s-o afle asudă:
Cu sapa lovește în asprul pământ,
Și sapă și pănă-și gătește-un mormânt.

Ostașul călare și iutele-i cal
Sunt oaspeți ce dușmanul teme,
Ard candele-n vechiul castel feudal,
La nuntă să vie n-așteaptă să-l cheme,
El mici nu plătește, mici zestre nu dă:
Adus de furtună la ziduri el stă.

Ce plânge fetița și-și face năcaz
Că dragul ei nu mai rămâne?
Ieri unde stătuse, ostașul nu-i azi,
Si dragostea-i alta pe mâne,
O soartă cumplită îl poartă grăbit:
O clipă nu poate să stea liniștit.

De-aceia, tovarăși, dați calului frâu!
Și pieptului dați-i răcoare!
Sunt tânăr și viața îmi spumegă-n râu,
În față simt frageda boare
Când moartea s-o-nfrunți, te învață
Atunci știi ce-nseamnă o viață.