Cântece de peste Olt

 

I

Foaie verde aluniță,
Aolică fa, leliță!
Fire-a-ți pieptu-o grădiniță
Și țâțele lubeniță
Și gura o fântâniță,
Măselele pietricele,
Și buzele ghizdurele,
Și limba o ciuturea,
S-adăpi pe neica din ea,
Seara și dimineața,
Peste zi, totdeauna.

II

Între Olt și-ntre Olteț
Răsărit-au nuculeț,
Nucu-i mare, frunza rară;
Strânși-s toți cucii din țară
Și cântă de se omoară.
Iar mai sus, pe rămurele,
Cântă două turturele,
Ce sunt mândruțele mele.
Dar în vârful nucului
Cântă puiul cucului
Rășchirîndu-și penele,
Ca mândra sprincenele,
Și tot mișca din codiță
Ca mândruța din rochiță.

III

Cântă cucul, se rotește;
Neica se călătorește.
Foaie verde sălcioară,
Călator ești, frațioare,
Nu mă pune la uitare,
Nici la plâns amar de jale,
Cât îi fi și-i fi pe cale.
Foaie verde usturoi!
A plecat neica de joi...
Parcă mi-e de-un an, de doi.

IV

De nu ț-ar fi leleo, dor,
N-ai veni după obor,
Tremurând cu capul gol.
De nu ț-ar fi, leleo, milă,
N-ai veni după gradină,
Tremurând, cu furca-n mână.
De-aș muri de dor, de drag,
Târg cu fete nu mai fac,
C-am facut eu târg cu tine
Ș-am pierdut firea din mine.

V

Foaie verde arțăraș,
Te iubii de copilaș
Ș-acum te duci și mă lași!
Aoleo! ce foc mă calcă!
Neica mă lasă și pleacă
Și mi-și trece prin dumbravă
Și pe mine nu mă-ntreabă,
Parc-aș fi de nici o treabă.

VI

Lele, ce păgână ești,
Pe la biserică treci
Și nu faci o sfântă cruce,
Când pe mine mort mă duce.

VII

Dacă-ți este, neică, dor,
Dă-mi basmaua ta odor
Și-n basma un leușor,
Să-mi botez un finișor,
Și să-i pun numele tău,
Nume dulce ca și-al meu,
Când m-o prinde dor de tine
Mi-oi striga finul cu bine,
Zi și noapte l-oi striga
Și pe ochi l-oi săruta.

VIII

Nu știi, vecină, ceva?
M-a-mbolnăvit nevasta.
— Ba eu știu, vecine, bine,
Leacul tău e-n sân la mine.
— Nu știi, cumătre, ceva?
S-a-mbolnăvit nevasta.
— Ia porumb și fă la moară,
Că nevasta ți se scoală.
De-ar da Dumnezeu o sloată
Se găsești la moară gloată,
Să șezi o lună-ncheiată,
Și porumbul să se moaie
Să nu treacă prin piscoaie.

IX

Cuculeț, unde-ai iernat?
Peste Jiu, la Vadul lat,
Într-un cătun afumat.
Cât e Cladova de mare,
Haz ca Siberelul n-are!
Siberelu-i mititel
Ș-a-mpuiat dragostea-n el.
Dragostea ce-aveam odată,
Gândeam moartea ne-o desparte
Ș-o grădină cu bucate,
Să nu mai avem păcate,
Ș-o leasă de mărăcini,
Ca să nu mai fim vecini.

X

Foaie verde măr mușcat,
De când neica mi-a plecat,
Furca-n pod am aruncat.
De când neica mi s-a dus,
Trei fire pe fus n-am pus.

XI

Bată-te crucea de cuc!
Cântă-mi bine că te-mpușc.
Și te-mpușc și te mănânc,
Nici fript bine, nici sărat,
Numai prin cenușă dat.

XII

Bălă, cărtogelele
Fi-le-ar bătut stelele,
Gardul cu nuielele!
Bălă, cărtogelul tău
Fi-l-ar bătut Dumnezeu,
Că l-ai fost pus la loc rău,
Pe-o margine de pârău.
Râul mare mi-a venit,
Cărtogel mi-a nămolit.
Bălă, cărtoagele noastre,
Cum stau pustie pe coaste,
Să le văd nu le-aș cunoaște.
În cărtogul de la vale,
Răsărit-a iarbă mare,
În cărtogul din mijloc
Mi-a răsărit busuioc
Și-mi vine ca să-i dau foc.
Am pus fir de trandafir
Și n-a ieșit nici un fir,
Parc-a fost mâna de sare,
Că ce pun nu mai răsare!

XIII

Frunză verde otrățel,
Pe deal, pe la Corlățel
Fuge dorul mărunțel
Cu dragostea după el.
Unde te duci, dorule?
La voi, puișorule,
Să-mpărțim dragostele,
Cât la mine, și la tine,
Să trăim amândoi bine.

XIV

Frunză verde mărăcine,
N-a lăsat Dumnezeu bine.
Frumosul fuge de mine
Și urâtul calea-mi ține!

XV

Frunză verde mărăcine,
S-a dus neica, nu mai vine,
Tuturor le pare bine,
Numai mie-mi pare rău
C-a fost puiușorul meu.

XVI

Frunză verde de sipică,
Bine-a fost cu nevestică
Și prin sat cu ibovnică.
Nevasta te primenește,
Ibovnica te-ncălzește
Ș-inimioara voios crește.

XVII

Frunză verde de secară,
Ibovnico de-astă-vară,
Vină să ne iubim iară.
De iubit să ne iubim,
Numai amândoi să fim
Și de dragi să ne fim dragi,
Dar nădejde să nu tragi,
Că nădejdea de la mine
E ca sârma de subțire.
Când o-ntinzi pe mărăcine
Și mi-o bate vînt cu rouă
Se despică sârma-n două.

XVIII

Foaie verde calomfir,
Am ibovnicel copil
Și mi-l cheamă Constantin.
Dușmanii mi-l pun la bir
Și nu-l pun ca pe-un copil,
Ci mi-l pun ca pe-un mazil.
El de frica birului,
De groaza zapciului,
Trecu vadul Jiului.

XIX

Foaie verde de areu,
Ibovnică ce-aveam eu
Nu se găsea-n sat la Leu,
Nici la Leu, nici la Ghindeni,
Numa-n sat la Coșoveni.
Leică, de dragostea noastră
A răsărit pom pe coastă
Cu tot felul de odraslă.
O să-l sap, să-l bag în casă,
Ramurile nu mă lasă.
O să-l sap, să-l bag în tindă,
Ramurile dau de grindă.
Poezii și proză
 Ultimele trei versuri par să provină din alt cântec.

XX

Mândro, când eram iubiți,
Toți pomii era-nfloriți
Și dafinii-mbobociți.
De iubit cât ne-am lăsat,
Toți pomii s-au scuturat
Și dafinii s-au uscat.

XXI

Colo-n luncă la privită,
Găsii pupăza-nflorită
Și mândruța mea mâhnită.
Nu știu pupăza s-o rup
Ori pe mândra sa mi-o pup.
Foaie verde mărgărit,
Păcat c-am îmbătrânit
Ș-încă bine n-am trăit!

XXII

Foaie verde usturoi,
De ți-e dor, neico, de noi,
Fă-te negustor de boi
Și vino-n gazdă la noi,
C-are taica șase boi
Și din șase vinde doi,
Doi îi vinde, doi oprește,
Doi mi-i dă mie de zestre,
Pe roșul și pe plăviț,
Cumpărați din Mehedinți.
Până boii veți tocmi,
Amândoi ne-om logodi.

XXIII

Foaie verde mărăcine,
Cât te ții, mândro, de mine,
Poartă-te puțin și bine,
Că nu știi moartea când vine
Și te ia de lângă mine,
Iar mie nu-mi pare bine
Și plec și eu după tine.

XXIV

Luna-afară-mi luminează,
Puica-n casă mi-și oftează.
Oftează, puică, oftează,
Toată lumea să te crează.
Oftează și pentru mine,
Că eu m-am topit de tine
Și văz că nu-mi vine bine,
Că nu sunt pe-un loc cu tine.
Aideți, puică, să fugim,
Amândoi să pribegim,
Că-acum e vremea de fugă,
Până-mi este iarba crudă,
Unde calci,
Urmă nu faci,
Unde șezi,
Nu te mai vezi.

XXV

Bată-te crucea de vale,
Cum oi să rămâi de jale,
Făr'de glas de fată mare,
Fără voinicel călare.
Câți în tine se-ntâlniră
Doi cu doi nu se uniră.
Câți în tine se jucară
Doi cu doi nu se luară.
Vale lungă, vale-adâncă,
Aici lupii mă mănâncă.
Stăi, lupe, nu mă mânca,
Pân' să-mi văd ibovnica.

XXVI

De te duci, neică, cu bine,
Să iei și dorul cu tine,
Și dorul și dragostea,
La mine n-ai ce lăsa.
Du-te, neică, și să vii
Colea-ntre Sântă-Mării,
Când se coace boaba-n vii
Și-i bine de veselii.
De-i zăbovi peste-o lună,
Mă găsești pe câmp nebună,
Dar de-i zăbovi un an,
Mă găsești neagră buștean.

XXVII

Du-te, neico, să te duci
Până-i cădea rob la turci,
Să te duci la Marea Albă,
Să tragi ziua la catargă,
Și s-o tragi tot pe uscat,
Să șezi noaptea-n lanț băgat,
Să știi că te-am blestemat,
Și să-ți faci inimă rea
Cum ai făcut-o pe-a mea.

XXVIII

Frunză verde mărăcine,
Oliolio, neică Marine,
Nu ți-e păcat și rușine,
Noaptea fugi de lângă mine
Și te duci l-alte străine.
Dusu-te-ai și la surata,
Și te-a priimit, șirata!
Surata mi-e ca o sor,
Nu pot să dau s-o omor.
De mi-ar fi ca o străină,
I-ar plânge mă-sa de milă.

XXIX

Trage, bălă, bobii bine,
De-mi spune, neica când vine?
De-ar da bobii până-n nouă,
Neica taie Oltu-n două.
De-ar ieși bobii la cinci,
Nu mai văz pe neica ici,
Și plec și eu să-l găsesc
Măcar să mă prăpădesc;
Trage, bălă, boabele,
De-mi ghicește zilele,
De la Paști pân' la Ispas
Câte necazuri am tras.

XXX

Cântă cucul să mă duc
Și mierlița să mă-ntorc,
Să pun dușmanilor foc.
Spune-mi, cuce, de-unde vii?
De la noi, de peste Jii?
Dar de bălă ce să-mi spui?
— Băla ta e sănătoasă,
Șede la umbră și coasă,
Și lucrează tot plângând,
Ziua, noaptea așteptând.

XXXI

Spune-mi, bălă, și-mi ghicește,
Voinic de ce-mbătrânește
Ș-așa curând se topește?
De umbletul drumului,
De bătaia vântului,
De arsura soarelui,
De grija argintului,
De-nverzirea codrului,
De cântarea cucilor,
Sau de dragul mândrelor?
Că mândrele pot mai mult,
Ele te bagă-n pământ!

XXXII

Decât neica-n cale dus,
Mai bine la cruce pus,
Să mă duc duminica,
Să tamâi pe neicuța,
Să mă uit pe cruce sus,
Să văz chipul neicăi scris,
Să mă mai mângâi de plâns.
De când te-ai dus, băiețele,
N-am mai pus la gât mărgele,
Nici la coadă panglicele,
Vai de păcatele mele!
Toată ziua cânt și plâng
Și tot neica mi-este-n gând.

XXXIII

De n-ar fi ochi și sprâncene,
N-ar mai fi păcate grele.
Ochii și sprâncenele
Fac toate pricinele;
Pentru ochi negri din cap
Trecui Jiul fără vad,
Pentru sprâncene din frunte
Trecui Jiul fără punte,
Ș-ajunsei la puica mea,
De-mi răcori inima.

XXXIV

Nu blestema cucul, lele,
Că să jumule de pene
Și se trântește de lemne.
Și cucul nu-i vinovat
Că mai la mulți a cântat,
Mai pe toți i-a mângâiat.

XXXV

Cucule, drăguțule,
Surule, mândruțule,
Vara vii, vara te duci;
Spune-mi, iarna ce mănânci?
— Mănânc putregai de fag
Și viu să vă cânt cu drag.
— Cuculeț, pasăre sură,
Mânca-ți-aș limba din gură,
Ca să pot și eu cânta
Să fiu drag la puica mea.

XXXVI

Ierte-i Dumnezeu păcatul
Celui ce-a lăsat oftatul,
Că omul dacă oftează
Parcă se mai ușurează.
De oftat ce oftai tare,
Și soarele zare n-are,
Parcă eu l-am blestemat
Și de tot s-a-ntunecat.
Du-te, dor, până e nor
La puica pe delișor
Și-i spune că stau să mor.

XXXVII

Puico, pentru Dumnezeu
Și pentru binele tău,
Nu mă tot ținea de rău
De la sânișorul tău,
Că m-ai mai ținut o dată
Ș-am zăcut o vară toată,
De mi-au plâns atunci de jale
Chiar și iarba de pe vale
Și norii opriți din cale.

XXXVIII

Auzi, lele, cucul cântă;
Ieși afară de-l ascultă,
Ș-ascultă cum popa toacă,
Ieși afară de te roagă,
Te roagă lui Dumnezeu
Să moară bărbatul tău,
Să mă-nsor și să te ieu.

XXXIX

Lată-i, lată-i Dunărea!
Las-o la pârdalnica,
Ca pe ea s-a dus neica.
Nu mai plânge, Mărioară,
Că iubitu-ți vine iară.
El s-a dus cu șaică veche,
Când bătea vântul de streche,
Ș-acum vine-n alta nouă,
De taie Dunărea-n două
Și trage la opt lopeți.
Ieși, Mărioară, de mi-l vezi.

XL

Foaie verde de malure,
La cârciuma din pădure
Băui astăzi, băui mâine,
Băui patruzeci de zile.
Băui prețul a trei cai,
De vin nu mă săturai.
Băui prețul murgului
Și cioltarul negrului,
Aflai sațul vinului,
Vinului, hainului.

XLI

Luniță, luniță,
Fa-mi o luminiță,
Că am înserat
La umbră de gard,
Cu doi călușei
Negri, mititei,
Și nu-s de furat
Ci-s de cumpărat
De la noi din sat,
De la popa Vlad.
Mărturie-am dat
Ieslea cailor,
Ușa grajdului,
Drumul codrului.

XLII

Codri, codri, frate codri,
Nu mă da, codri, legat,
Că nimic nu ți-am stricat,
Numai o cracă-am tăiat
Și de arme-am atârnat,
Că le băteau ploile,
Rugineau oțelele
În care-mi stau zilele.
Cât codrul frunza mi-și ține,
Toți voinicii trăiesc bine;
Dacă codrul frunza-și lasă,
Toți voinicii pleacă-acasă
La copii și la nevastă.
Cât mi-e codrul de frumos,
Iarna putrezește jos
Și voinicii stau culcați
Ca stejarii răsturnați.
Codri, codri, loc iubit,
Nu te-oi mai vedea-nverzit,
Să zic c-am întinerit?

XLIII

Topitu-s-au ghețile!
Oi să-mi caut armele,
Armele și căișorii
Ș-oi să-mi adun și feciorii.
Croiește-mi, maică, croiește,
Și de lupte mă gătește;
Croiește-mi de-un comănac
Verde ca foaia de fag,
Să-l port în codru cu drag.
Croiește-mi, maică, cămașă,
Că mă cheamă harambașă
Să mă puie bulucbașă.
Peste cincizeci de voinici,
Toți încălțați cu opinci,
Opince de săftian,
Nojițe de găitan;
Găitanul de mătase,
Împletit în câte șase,
Cu poturii roșiori...
Unde-i vezi, te iau fiori.

XLIV

Cine e voinic, voinic,
Nu șază ca vulpea-n crâng,
Ci să iasă la colnic,
Făr' de-arme, făr' de nimic.
Fie potira aleasă,
O lovesc unde mi-i pasă.
Aibă flintă și pistoale,
O lovesc unde mi-o doare.

XLV

Când mă primblam pe culare,
Aveam în pungă parale.
Scoborând de pe culare,
Mă-ntâlnii cu frați în cale,
Golii punga de parale
Și strigai din gura mare:
Nu vedeți voi, fraților,
Nu vedeți, voinicilor,
Că se iau banii la crâng
Și se cheltuiesc la câmp?

XLVI

Rău, maică, m-ai blestemat
Să stau în pușca rezemat
Și prin codru înfundat,
Să mănânc tot de furat,
Să fiu groaza satelor
Și spaima potirelor.
M-a făcut maica pe mine,
Nu-și aude nici un bine!
M-a făcut taica fecior,
Ca să-i dau vreun ajutor.
Ajutorul ce i-am dat,
Șapte sate c-am prădat,
Șapte sate de pe Olt
Și Mehedințul mai tot!

XLVII

De când maica m-a făcut,
Soarele nu m-a văzut!
Daleu! soro căprioară,
Căprioară, surioară,
Roade poala codrului,
Să văd raza soarelui
Pe muchea cuțitului,
Pe coiful pistolului,
Și pe coama murgului.