Cântece de stea și povestea vorbei de Anton Pann

 

Există la noi o carte foarte prețioasă și de o mare însemnătate, un adevărat tezaur de spiritul și de înțelepciunea poporului român; și însă acea carte, necunoscută de acei care ar trebui să o cunoască, zace lepădată în fundul librăriilor!

Ca și dânsa, autorul ei, pierdut în umbră, a fost pe timpul lui victima superbiei ignorante, și chiar astăzi, când societatea noastră s-a democratizat, astăzi, când oamenii literați și-au dobândit un loc la soare, numele lui Anton Pann deșteaptă mai mult imaginea unui psalt de strană, decât suvenirul unui poet.

Cine a fost Anton Pann?

-- Un simplu cântăreț de biserică, iată ce răspund indiferenții!

-- Ce a scris Anton Pann ?

-- Spitalul amorului, iată ce răspund ignoranții!

E timpul dar a spune adevărul și a face lumină pe mormântul unui om de merit, care în cursul vieții sale modeste a scris fără a se gândi la recompensă, și a cules, coordonat, publicat Proverburile noastre, acele cugetări ieșite din cuminția românului, sub forme concise și originale, acele aforisme născute la școala experienței seculare, acele adevăruri de prin lume adunate și iarăși la lume date.

Ne pare mult rău că nu posedăm notițe biografice asupra dascălului Anton Pann, pentru ca să le publicăm aici; căci tot ce privește viața unui autor este interesant. Ne lipsește asemene lista completă a scrierilor sale și nu putem înșira deocamdată decât următoarele, pe care ni le aducem aminte. Lăsăm dar altora, mai bine informați, mulțumirea și datoria de a umplea această lacună.

Anton Pann a publicat un poem în mai multe tomuri, tradus din limba grecească în versuri românești, sub titlul de Erotocrit.

-- Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea.

-- O șezătoare la țară, tablou viu de obiceiuri câmpenești, în care sunt diverse hore poporale.

-- Cântece de stea, sau versuri ce se cântă în seara nașterii Domnului Cristos, cu un adaus de cântece morale și de note bizantine de muzică, numite glasuri.

-- Spitalul amorului, colecție de cântece de lume și de câteva hore și balade poporale.

-- Cântătorul beției și viața bețivului pocăit.

-- Povestea vorbei, sau culegere de zicale românești (3 tom.^[1]) În toate aceste volumuri și broșuri autorul dă probe de un spirit adevărat românesc, de cunoștința deplină a limbii poporului și de o mare facilitate de versificare, și chiar unele pasaje din broșura cântecelor de stea au meritul lor. Așa, în cântarea a XIX găsim răstignirea lui Cristos:

Atunci iuzii l-au luat,

L-au bătut, palme i-au dat,

Cu spini l-au încununat,

Și în obraz i-au scuipat.

De haine l-au dezbrăcat,

Cu crucea l-au încărcat,

Și mergând l-au răstignit,

Cu cuine l-au pironit,

Cu oțet l-au adăpat,

Fiere i-au dat de gustat!

Și sufletul când și-a dat

Un ostaș a alergat,

Cu sulița l-a împuns.

Sânge și apă au curs!

Aceste cerul văzând

Și pământul nerăbdând,

Din temelii s-a clătinat,

Soarele a înnegrit,

Pietrele s-au despicat! etc.

În cântarea XX, care urmează, găsim o descriere a iadului, precum se vede zugrăvit în pridvoarele unorbiserici vechi:

Văzui balaur căscând

Și din gură foc vărsând,

Curgând ca un rău întins

Înflăcărat și nestins.

Văzui popi mulți eretici

Cu dascăli și grămătici

Aruncați cu capu-n jos

În focul cel flăcăros,

Și draci îi împingeau,

Cu suliți îi împungeau.

Văzui împărați tirani,

De gâturi cu bolovani.

În văpaia cea de foc

Draci bătându-și de ei joc.

Văzui negustori în rând

Care-nșel și lipsă vând,

Unii cu măsuri de gât

Se tânguiau amărât;

Alții cu cântare-n nas

Se văitau cu mare glas,

Alții cu foarfeci și cot

Îi ducea para înot.

Văzui și muieri în munci

Care-și leapădă-a lor prunci

Sau fără milă și dor

În pântece îi omor.

Văzui arzând în vulvori

Bogați neîndurători

Care tot s-au veselit

Și săraci n-au miluit!... etc.

După această descriere a iadului, vine ca un contrast veselitortabloul raiului:

Văzui raiul cel frumos,

Ca soarele luminos,

Și mese întinse de rând,

Pe ele făclii arzând;

Iar împrejur drepții stau

Și bucurie gustau.

Văzui sfinți prea luminoși,

Apostoli și cuvioși

Și cete de mucenici,

De tineri, bătrâni și mici.

Văzui și sfinte muieri

Petrecând în mângâieri

Cu cununi de diamant

Și podoabe de briliant

Împreună dănțuind

Și pe Dumnezeu slăvind.

În adausul de cântări morale se află unele strofe luminate de razele poeziei.

În cântarea III

Primăvara:

Ah! iată a sosit iară

Frumoasa primăvară

Cu flori și cu verdeață

Și plină de blândeață

Precum noi o dorim.

. . . . . . . . . . . . .

Dumbrava-nrămurată

Ce fuse scuturată

Acum întinerește

Și frunza se mândrește

Clătindu-se de vânt.

. . . . . . . . . . . . .

Prin pomi, prin rămurele

Stând fel de păsărele

Cu bucurie mare

Răsun' dulce cântare

Cu toate melodind.

. . . . . . . . . . . . .

În cântarea IV: Viața omului:

Omul este ca iarba,

Zilele ca o floare

Ca timpul trecătoare...

Așa va înflori!...

Când e în tinerețe.

Se află-n primăvară... etc.

Când e în bărbăție

În toamnă se ivește... etc.

Când e în bătrânețe

Atunci intră în iarnă,

Când nori încep să cearnă

Și se-nălbește tot.

Ca floarea cea uscată,

Și-n seamă nebăgată.

Se pierde sub zăpadă

Ca și când n-a mai fost...

Astfel dar este omul

De orice stare-n lume,

Aibă orișice nume,

Astfel e trecător.

Cât să se ostenească

Slavă să dobândească,

Zadarnice sunt toate,

Căci este muritor!

În cântarea VIII: Dragostea:

Ca dragostea mai scump nume

Nu e pe acest pământ.

Ea-i împărăteasă-n lume,

Ei toate supuse sânt.

Dragostea în orice casă

Stă ca o floare pe masă

Și zâmbește tutoror... etc.

În cântarea X: Pustnicul:

Am lăsat mărire, lume,

Am lăsat lux și palat,

Am lăsat și rang și nume

Și-n pustiu m-am depărtat,

Unde amuțita stâncă

Și nesimțitorul crâng,

La-ntristarea cea adâncă

Nu pot auzi când plâng.

Unde vânturile sună

Prerumpând al meu suspin

Și-l duc ca o jertfă bună

Către cel cărui mă-nchin... etc.

După aceste câteva exemple se poate cunoaște natura simțirilor, precum și stilul lui Anton Pann; iar din toate operele sale, cea mai importantă este Povestea vorbei, la care el a trebuit să consacre mai mulți ani de lucrare; căci pe lângă proverburi a adăugat multe anecdote poporale, scrise în versuri care se leagă strâns între ele.

Trei volumuri formează acea minunată colecție, ce se poate cu drept cuvânt numi Filozofia poporului român. Ele cuprind șiruri lungi de zicale, unele, în mic număr, traduse din limbi străine, iar cele mai multe culese din gura poporului nostru, și acele șiruri sunt coordonate cu inteligență; căci deși numărul lor e considerabil, nu există nici o confuzie între dânsele. Astfel, de pildă, într-un șir găsim toate proverburile relative la frică sau la vitejie, în altul acele ce se raportă la nerozie...etc. și de fiecare sunt lipite anecdote originale, povestite cu destul talent.

Să răsfoim acele trei volumuri ale lui Anton Pann și, de vom alege ce-i mai caracteristic în fiecare șir de proverburi, vom compune o comoară de cugetări, care ne va face mândri de profunda cuminție a neamului românesc[...]

Aceste extrageri din Povestea vorbei sunt de natură a convinge că în adevăr uvragiul lui Anton Pann este o operă națională de un foarte mare preț, atât pentru noi, cât și chiar pentru filologii străini; iar judecând după varietatea anecdotelor adăugate pe lângă proverburi, precum și după felul celorlalte publicații, adică:

Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea, Moș alb sau O șezătoare la țară, Spitalul amorului, Cântătorul beției, Cântece de stea etc., venim a crede că Anton Pann cunoștea cu desăvârșire datinile naționale, că el era vârât deplin în pielea românului, și că mintea lui era o comoară de cântece, de cimilituri, de păcălituri și de istorioare de tot soiul. El a fost negreșit un om ce știa multe, și care știa a le spune; un tip de român vesel, glumeț, spirituos, păcălitor, cântăreț, povestitor, o carte plină din scoarță-n scoarță, un Păcală literat, bun de gură, bun de petrecere, precum le plăcea părinților noștri.

Asemene oameni sunt cronici în picioare, ei cunosc pe de rost Alexandria și Arghir, cunosc sute de povești poporale pline de minciuni frumoase și mii de anecdote asupra țiganilor, asupra evreilor, asupra nemților, asupra rușilor, asupra sârbilor, asupra ungurilor, asupra turcilor, asupra grecilor, într-un cuvânt, asupra tuturor neamurilor străine cu care a avut a face românul. Ei vorbesc de Ieana Cosânzana, de Făt-Frumos, de Sfarmă-Piatră, de Strâmbă-Lemne, de Statu-Palmă-Barbă-Cot, de zmei, de balauri, de pajuri, de cai năzdrăvani, de Sfânta Joe, de Sfânta Miercuri, de Sfânta Vinere, de Mama pădurii, de stihii, de stafii, de strigoi, de moroi, de tricolici, de vârcolaci, de carul lui Sf. llie, de drăciile lui Pepelea, ca și când ar fi copilărit în acea lume fantastică creată de închipuirea poporului.

Însă din nenorocire asemene oameni devin din zi în zi mai rari; ei dispar sub nivelul uniform al civilizației și sub năvălirea preocupărilor timpului de față.

Dacă Anton Pann ar mai fi trăit, el singur ar fi fost în stare să scrie poemul național al lui Pepelea, acest tip poporal de spiritul glumeț al românului; el singur ar fi putut să aștearnă în versuri ușoare nenumăratele păcălituri dintre Păcală și Tândală; însă el și-a dus veselia pe cea lume, lăsând în urmă un monument nepieritor: Povestea vorbei!

În Panteonul literar al României, imaginea lui Anton Pann poartă un sigil caracteristic și mult interesant! Ea ne apare cu înțelepciunea filozofică a strămoșilor pe frunte și cu râsul malițios al lui Pepelea pe buze.

(Mircești, ianuarie 1872)

---

1. Afară de acestea a mai publicat Epitaful sau Prohodul Domnului nostru Iisus Cristos, Proschinătorul sau închinătorul sfintelor locuri și Doxastarul [V. A.]