Cântecul clopotului

 

O, clopote! Frumos mai suni,
Când credincioșii îi aduni
La locul sfânt de rugăciune,
În cer cântarea să le sune...
În zile mari de sărbătoare,
La răsărit ș-apus de soare,
Tu chemi stăpâni și muncitori
Ai lui Hristos închinători.
Chemarea-ți porți prin munți și văi:
Și vin închinătorii tăi.
În cer ajunge-a ta sunare,
Cu dânsa și a lor cântare,
Un cântec sfânt, frumos nespus,
Se suie, ca tămâia,-n sus,
Ducându-se în cer... Ce dor nu duce,
Ce poate inima s-apuce?
Și jalea inimii zdrobite,
De toți pe lume părăsite,
Și bucuria mulțumirii,
Și arzătoarele dorințe
De mântuire, pocăință...
Un cântec sfânt, frumos nespus,
Le suie toate-acestea-n sus,
Și când arama-n ceruri sună...
A noastră inimă răsună...
O, clopote! Frumos mai suni,
Când credincioșii îi aduni
La locul sfânt de rugăciune,
În cer cântarea să le sune...
O, sună dar prin munți și văi,
Să vie-nchinătorii tăi.

Iunie 1910